Cafea la soare. Vant in par desi sunt in camera mea verde cu portocaliu. Ma uit in fata si vad lalele galbene, cerul, carti postale si o Matrioska. Deschid mailul si gasesc un mesaj de la cineva care iubeste Casa cu Prieteni si care vrea sa afle mai multe despre noi. Cine sunt eu sa vrea cineva sa imi ia interviu ? Inca ma intreb dar nici nu vreau sa gasesc raspuns. Doar zambesc complice si inima imi tresalta. O colega care picteaza asa de frumos, a facut aseara o schita si m-a identificat pe mine cu fata din desen. E nesperat de frumos.
Avantul pe care il am de la inceputul anului, ma duce spre lucruri atat de frumoase incat pare dintr-o alta lume ce mi se intampla. Sunt cu picioarele pe pamant si afara din cutie, nu va ingrijorati. Vreau sa vorbesc doar in culori, sa am in ureche doar sunete si sa ma duca Sophia pe un drum care serpuieste printre dealuri, spre o plaja goala si spre o mare mare.
Am plecat singura spre Sofia (Bulgaria, de data asta) cu autocarul. Nu era prima data, probabil ca nu a fost nici ultima. M-am trezit la autocar ca eram printre cele doua-trei tipe care mai calatoreau intr-un bus plin de bulgari, macedoneni si albanezi care mergeau toti catre casele lor. N-am vrut sa ii judec din prima dar erau dintre cei imbracati cu treninguri, tricouri cu imprimeuri aurite si lanturi groase de argint la gat. M-am intins frumusel pe doua scaune pentru ca aveam planuri mari pana in Sofia: sa citesc ceva PR sau scriu comunicatul de presa pentru urmatorul nostru concert si pe toate trebuia sa le fac pana se insera. Pe toate scaunele din jurul meu erau, am aflat mai tarziu, numai albanezi. Initial mi se parea ca vorbesc bulgara baietii insa, pe masura ce autocarul se indeparta de granita cu Romania, mi-am dat seama ca suna dubios limba respectiva si nu recunosteam niciun cuvant. Eu care mai pot socializa cu un zdrasti (buna), mersi (mersi), da (da), ne (nu), obicem te (te iubesc, daca s-o scrie asa). Baietii astia erau asa cumva prototipul cocalarului de Rahova. Stiti stilul,nu trebuie sa il mai descriu pentru ca vreau sa va povestesc ce moment frumos am trait eu in autocarul acela in care nu se vorbea o boaba romana. Tinerii veseli isi mutau pozitia pe scaunul din dreptul meu, unul cate unul, pentru a ma studia pe mine mai bine si nu, nu e doar in capul meu pentru ca dupa cateva ore, dupa ce au vazut ca m-am imprietenit cu doi macedoneni si m-am mutat de langa albanezi, au venit sa ma intrebe de sanatate. Albaneza suna groaznic daca ma intrebati pe mine, vorbitor de cateva limbi straine si om cu ureche muzicala, cum imi place sa cred ca sunt.
Stateam bransata cu muzica mea, cu cartea mea pe perna ta, vorba melodiei si la ecranul din autocar incepuse un film titrat in bulgara, fara sonor. Actiunea se petrecea intr-un oras cu cowboy, pistoale si scaune rupte in capetele celor care faceau scandal prin baruri. Nu intelegeam nimic. Tot ce aveam erau imaginile. A fost de ajuns insa, pentru a intelege limbajul universal si faptul ca lucrurile eminamente umane, se intampla in orice tara, oricarui tip de oameni si ca peste tot exista nasteri, morti, batai, iubire, copii neascultatori, oameni saraci, oameni cu profesii, flori si culori.
Primul cadru al filmului era cu o femeie insarcinata in luna a noua, care mai avea putin si urma sa nasca. Am trait totul foarte intens desi nu auzeam niciun cuvant. Femeia a inceput sa se simta rau din cauza durerilor facerii. Atat de rau incat si-a pierdut cunostinta. Imediat dupa, a aparut un cadru cu soacra femeii care se ruga la un altar, la intrarea in casa. Era un altar cu multe lumanari puse pe un fel de dulapior, cum au catolicii. Batrana infasurata intr-un sal negru ca cele spaniole, cu parul carunt si cu o tristete inimaginabila pe chip pentru ca stia ca era foarte probabil ca nora ei sa nu supravietuiasca, stia ca situatia este foarte grava. Era o familie de oameni saraci. Sotul femeii, disperat la randul lui, a plecat sa il caute pe noul vraci care venise in sat.Acesta a ajuns la casa femeii si a gasit-o pe batrana stand tot in fata altarului. Parea ca atunci cand vraciul a ajuns la casa femeii, aceasta era in moarte clinica. El i-a inchis ochii si a spus familiei ca nu are ce sa mai faca... totul era pierdut. Batrana privea totul de la altar si ochii ei il rugau pe vraci sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a-i salva nora. Ochii sotului ei erau inundati de lacrimi. Vraciul a plecat stiind ca singura solutie era sa faca o fiertura din niste ierburi care avea sa ii permita sa salveze macar copilul dinauntrul femeii, dar parea ca treaba asta ar fi cumva impotriva legilor nescrise pe care el ca vraci, trebuie sa le respecte. S-a gandit bine dar repede la ce decizie urma sa ia. Toti oamenii din oras se stransesera in fata casei familiei. Era genul de oras in care nu se intampla nimic in afara batailor zilnice dintre pistolari. Toti oamenii aia se rugau in fata casei lor, orasul era pustiu si ei isi indreptau privirile spre cer. Parca si vantul incetase sa mai bata. Era o tensiune care plutea in aer iar regizorul a redat-o foarte bine.
Sa revenim. Vraciul s-a intors, i-a dat fiertura pe care o facuse si a reusit sa ii provoace nasterea cumva, desi femeia era inca inconstienta. Mai apoi, si-a revenit si ea. P-asta n-am mai inteles-o. Daca se pricepe cineva, sa ma lumineze si pe mine. Doctorul a salvat baietelul si a iesit afara cu el in brate. La usa astepta tatal baietelului cu lacrimi in ochi si toti oamenii din oras, care intr-un moment de criza se unisera si se rugau impreuna pentru salvare. Doctorul i-a pus baietelul in brate tatalui. Batrana, care in tot acest timp se rugase, a venit spre doctor si fara sa ii spuna nimic, dupa ce l-a privit cu ochii in lacrimi, l-a imbratisat. Au fost cateva secunde dar parca au durat cinci minute. Albanezii se caraiau in fundal, muzica urla in ureche si la televizor aveam parte doar de imagini. Mi-au dat lacrimile cand batrana l-a imbratisat pe vraci. A fost momentul in care am realizat ca de fapt nu avem nevoie de cuvinte pentru a arata ce simtim. Nu avem nevoie nici de bani. O imbratisare la momentul potrivit, face cat o viata de om. Mi-au dat lacrimile pentru ca am simtit atat de puternic bucuria pe care o transmitea femeia, incat nu mai conta ca eram langa baietii tatuati, in autocar unde mirosea a ceapa.
Pe tot globul asta pamantesc, oamenii se iubesc la fel, si-o spun la fel, nasc la fel, mor la fel, canta si danseaza la fel, isi strang mana la fel, mananca si beau la fel, salveaza vieti la fel si traiesc la fel. Limba e doar o aprenta culturala si de identificare de care poate nici nu avem nevoie. De cele mai multe ori, o privire si o strangere de mana spun mai mult decat niste vorbe articulate dar nu din suflet. Daca o imagine, niste culori, o privire si un gest, toate incadrate intr-un context cu intamplari reale, imi pot transmite sentimente atat de puternice, nu mai conteaza ca sunt in autocar si nu ar trebui sa ma exteriorizez. Nu pot sa ma ascund pentru ca n-am de ales.
Azi e soare. Si in suflet si in cana de cafea. Unghiile rosii umbla grabite pe tastatura, spre carari de maci. Inspiratia a venit si nu mai pleaca. Surprize frumoase la 8 dimineata si trairi intense in altfel de locuri.
Sursa foto: Mihaela Calciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu