marți, 28 iunie 2011

You know that I know



cel mai mult mi-a placut ca am dansat. atat !

duminică, 26 iunie 2011

Primul meu Skirt Bike si prima cazatura serioasa cu Sophia

credit foto: Mihaela Calciu

A trecut ceva timp de la Skirt Bike dar la mine in minte, evenimentul e inca proaspat. E fresh chiar si pe piele, pentru ca inca am genunchii vineti ca-n copilarie.
Am ratat prima editie Skirt Bike din 2010, dar m-am indragostit iremediabil de pozele cu fete cochete pedaland prin ploaie. Mi-am zis ca in 2011 ma prezint, fie canicula, fie furtuna.  Daca anul trecut a plouat dar asta nu le-a impiedicat pe bicicliste sa poarte fuste si rochii cat mai chic, anul asta am avut parte de un soare atat de puternic ce ne-a pus in valoare outfit-urile care mai de care mai colorate. 
Skirt Bike este un eveniment urban care incurajeaza fetele sa mearga pe bicicleta, sustine modul de viata sanatos fiind si o manifestare a feminitatii, in acelasi timp.

 
credit foto: How High
Pentru mine, Skirt Bike s-a desfasurat cu ceva peripetii. Inca de la prima ora, pentru ca eram atat de excited si asteptam cu atata nerabdare ziua de duminica, m-am lovit prin casa de diverse obiecte, incepand sa ma intreb daca oare nu e un semn ca ar trebui sa stau potolita in ziua aia si sa nu o scot pe Sophia in trafic. M-am riscat. Vedem mai tarziu daca am facut bine sau daca trebuia sa imi ascult instinctele.
Cand trebuie sa ma imbrac sa plec undeva, nu stau mult pe ganduri, nu ma probez de mai multe ori cu hainele, nu ma zgaiesc in oglinda ci stiu cam de fiecare data cu ce ma voi imbraca. Am investit un pic mai multa energie si inspiratie de data asta, pentru ca voiam sa fiu si mai colorata decat de obicei. Mi-a iesit se pare, pentru ca Andreea Toader, una dintre cele doua organizatoare, m-a numit: Curcubeu !


 credit foto: Ion Cornescu

credit foto: Mihaela Calciu

M-am aranjat eu ca o floricica. Aveam dres mov, macinpar, curcubeu pe maiou si mult entuziasm. Am plecat de acasa cu ceva timp inainte pentru ca nu mai facusem traseul Pantelimon-Universitate pe bicla si nu stiam exact cat timp o sa imi ia pana la punctul de intalnire Skirt Bike 2011, la cartoful intepat din Piata Revolutiei. Dupa chinul introducerii Sophiei in lift si al scoaterii din lift, i-am dat drumul si am pedalat. Pana la Piata Iancului toate bune si frumoase, sosea libera pentru ca era duminica dupa-amiaza, in jur de ora 14h00. La Iancului s-a intamplat. Am trecut de intersectie, am tinut-o drept numai ca in euforia aia m-am gandit sa depasesc autobuzul 311 care era oprit in statie, ca ma grabeam asa putin, nu ? E ingusta banda de mers acolo asa ca am intrat pe linia de tramvai, inevitabil si cand sa intru din nou pe sensul de mers, in fata autobuzului inca stationat, Sophia a devenit naravasa sau nu se astepta nici ea la manevra, nu-mi explic nici acum de ce s-a suparat pe mine si m-a azvarlit in aer intai, foarte artistic trebuie sa recunosc si apoi fix in mijlocul strazii. Am aflat apoi ca era cazatura clasica pe sina de tramvai. Mi-au intrat deci rotile pe sina cand sa iau dreapta de volan, am alunecat, m-am smucit, mi-au zburat ochelarii de la ochi, saua s-a strambat, coarnele s-au descentrat, cosul s-a rupt putin, eu am aterizat cu poalele-n cap iar soferul autobuzului m-a lasat gen 30 de secunde pana sa ma ridic si inainte sa plece din statie. Multumesc Universului pe aceasta cale, sau doar zilei de Duminica pentru faptul ca nu erau alte masini pe carosabil, de sub care sa apuc sa le verific uleiul fara voia mea. M-am ridicat, mi-am pus fustele in pozitia initiala, m-am mirat ca nu mi-am rupt dresul in genunchi, am mutat-o pe Sophia pe partea dreapta a carosabilului si am stat 2 minute sa ma linistesc. Nu m-am linistit. Tremuram toata dar am plecat spre Piata Revolutiei, dupa ce am indreptat saua cu mana. Atat am putut sa fac, in rest am mers cu Sophia ciufulita si cu picioarele tremurand pe pedale. Nu m-am accidentat grav dar mi s-a zdruncinat mintea si mai ales sufletul. Se pare ca o astfel de cazatura reprezinta botezul mersului cu bicicleta prin oras. O fi fost ! Sper sa nu mai am parte. Am invatat acum sa nu ma mai grabesc si sa ma tin departe de sinele de tramvai.

Cand am ajuns la locul de intalnire, inca tremuram.L-am gasit insa pe Bogdan care mi-a centrat coarnele, mi-a mai umflat rotile, linistind-o un pic pe Sophia.
 credit foto: How High
Era plin de fete frumoase, de biciclete si mai frumoase, de baloane, de flori si de culori. Au fost in jur de 300 de bicicliste chic si cativa baieti cu kilt. Dintre ei s-a distins BiBi, cea mai trendy fata.

In rest, fotografi cat cuprinde deci s-a dus grija mea si a Sophiei ca nu vom avea poze impreuna. Ne simteam toate ca la o defilare de moda si sincer nu-mi puteam lua ochii de la toata biciclistele chic aflate in jurul meu. Am facut si eu un pic pe paparazzi, ca n-am putut sa ma abtin. Iata ce am surprins !

 Georgiana, participanta la concursul Cea mai drăguță mountainbiker-iță.




continuarea, aici

A fost o bucurie mare sa o cunosc pe Sana Nicolau, adica cireasa careia ii savurez pe nerasuflate articolele de pe blog, de vreo 2 ani incoace.


A fost o senzatie de libertate pe care nu am simtit-o niciodata pana atunci, de cand pedalez prin Bucuresti, adica de un an incoace. A fost yuhuuu sa putem bicicli in voie si nu printre masini pe Bd Magheru, pe Calea Victoriei, pe Bd Aviatorilor si in timpul asta sa ni se faca poze din toate unghiurile.

credit foto: Dili Dilimake

credit foto: Daniel Vrabioiu

Fuste fluturand, palarii elegante, tocuri pe pedale, politisti zambind care opreau circulatia pentru velobelle, claxoane, oameni care se opreau in loc sa se mire si sa ne admire, momente smile and wave, baby, soare, culori, flori, fete si baieti care au avut grija sa ne descurcam cu semnele de circulatie si care ne mai dirijau prin intersectii. Desi s-a vrut a fi o pedalare numai a fetelor, cei cativa baieti prezenti ne-au ajutat si ne-au incurajat. Au mai fost si magari in SUV-uri care ne aruncau prin geamurile lor deschise cateva cuvinte de dulce-amar pentru ca burtile lor nu aveau rabdare sa stea linistite 5 minute sub volan dar politia si-a facut bine treaba iar unul dintre posesorii de perna sub tricou a fost tras pe dreapta dupa ce a depasit coloana care astepta cuminte trecerea biciclistelor. Nu am inteles insa, de ce politia ne-a asistat numai pana la Piata Victoriei si apoi a trebuit sa ne intoarcem singure spre Bd Magheru si Gradina Verona pentru limonada si tombola de dupa, dar poate la anul va fi mai bine. 

credit foto: Mihaela Calciu

Am sarbatorit cu limonada, m-am invartit putin prin Gradina Verona ca sa admir bicicletele parcate, fiecare cu accesorii care mai de care mai frumoase. Sophia cea mai cea !


claxonul de la Loria

Au meritat genunchii vineti si durerile aferente pentru cea mai frumoasa duminica din ultima vreme. Am cunoscut oameni frumosi, am vazut biciclete faine tare, am prezentat-o lumii pe Sophia-bici a mea, am primit maci de la Loria si cu ei in cosul avariat in urma cazaturii am castigat un nou cos cu floarea-soarelui, datorita voturilor voastre, la concursul organizat de Velobello, pentru cea mai chic biciclista
Macinpar si Sophia va multumesc si mai ales lui Daniel Vrabioiu pentru frumoasa poza pe care mi-a facut-o la iesirea din Gradina Verona. Multumesc si fetelor de la Velobello, Andreea Toader si Oana Deliu pentru un eveniment reusit si colorat. La cat mai multe, fetelor !



semnat: macinpar - biciclista nr 34

sâmbătă, 25 iunie 2011

O samanta de floarea-soarelui, o tigara si o carte de vizita


 
Sursa foto: Mihaela Calciu

Unii oameni, majoritatea cunoscutilor mei as indrazni sa spun, din care faceam si eu parte pana nu demult, nu stiu sa primeasca. Ce sa primeasca ? Lucruri de tot felul. Nu stiu sa primeasca fara sa se simta obligati sa dea si ei ceva inapoi. Daca te invita cineva la ziua lui si exista o mica posibilitate sa te invite numai din placere fara sa astepte un cadou de la tine, daca tu nu ii poti lua cadou, nu prea te duci, nu ? Cand de fapt, de ziua lui omul vrea doar sa isi aiba prietenii alaturi. Lucrurile nu stau altfel atunci cand cineva iti ofera un lucru, pentru ca tu nu ai fost educat sa stii sa si primesti. Din cauza obiceiurilor impamantenite puternic printre concetatenii nostri, nu putem accepta cadouri si in cazul in care o facem, stim foarte clar ca cu prima ocazie vom intoarce cadoul, cu unul de valoare cel putin egala daca nu mai mare. E o prostie !
Am trait multi ani cu ideea asta adanc infipta in capul meu de catre scoala, parinti, bunici si toti ceilalti din jurul meu.
De ceva timp incoace insa, de vreo patru ani mai exact, am invatat sa intind mana spre cel care imi ofera ceva doar pentru ca ii place zambetul meu, doar pentru ca stie ca m-as bucura, doar pentru ca poate sa faca asta, doar pentru ca si pe el il bucura gestul.
Am acceptat maci.
Am acceptat tarta cu fructe.
Am daruit cupcake. De ce ? Pentru ca e placerea mea.
Am acceptat o agrafa de par cu floare verde doar pentru ca persoana care mi-a dat-o stia ca mie imi place.
Am acceptat pliculete cu ness, la birou.
Am daruit margele.
Mi-am daruit inelul.
Am acceptat bere.
Am acceptat floarea-soarelui.
Am acceptat o carte postala, in gara din Zagreb.
Am acceptat un CD de ziua mea, de la chitaristul de pe coperta.
Am acceptat Salitos Mojito.
Am acceptat o agrafa cu mac de la Linda din Craiova, pe care nu o cunosc personal si care mi-a facut o surpriza minunata (urmeaza povestea agrafei si a Facebook-ului).
Am acceptat si am daruit.
Cel mai greu dar cel mai frumos a fost cand am acceptat o chitara. Nu-mi explic nici acum. Oameni frumosi, atat !

Va zic doar sa daruiti si sa acceptati lucruri mici, macar lucruri mici daca nu aveti alte posibilitati. Ele vor face cat cele mai mari si mai scumpe lucruri. Vor avea o valoare neegalata de orice alt cristal de zvarovschi sau diamant de aoleo. Va veti simti liberi, neconstransi si mai ales vii ! Veti simti viata cand veti darui o inghetata unui copil, chiar daca nu il cunoasteti. Daca sunteti atenti, veti vedea ca cei mici, va daruiesc mereu zambete. Sunt singurii care o pot face dezinteresat...
Daruiti cirese de pus dupa urechi, daruiti o melodie cantata cui trebuie la momentul potrivit, daruiti o turta dulce, un servetel celui ce plange, un pupic celui trist, o strangere de mana celui care se simte abandonat, o pereche de cercei unei prietene careia ii plac tare cerceii vostri si mai ales invatati sa primiti chiar daca nu puteti da ceva inapoi. Mai sunt si oameni in jurul nostru. Toate darurile sunt povesti. In cosul castigat la concursul Cea mai chic biciclista, organizat de Skirt Bike, am primit o samanta de floarea-soarelui, o tigara, o carte de vizita si un flyer.
Viata iti ofera lucruri, trebuie doar sa le vezi si sa deschizi mana !

miercuri, 22 iunie 2011

Groovy soul


funky colors, groovy soul
this is all I'm looking for



Sursa foto: Mihaela Calciu

Tremur de jazz

In miros de tei m-am prezentat in curtea Muzeului National de Arta in seara asta, pentru Sarbatoarea Muzicii. Trantita pe caramizi, intr-un spatiu plin de oameni frumosi, de turisti si de verde am avut parte de o seara minunata. Iarasi revederi si la revederi. Oameni frumosi ! Marturisiri in aburi de bere si miros de tei. Joaca in iarba cu muguri din boscheti de conifere.
Oameni mi-au facut poze. Aveam macinpar dar totusi...ei cine erau ? eram frumoasa eu ?

Cel mai tare jazz de multa vreme incoace mi-a facut sufletul sa tremure. Nadia Trohin ! She made my evening ! Mi-a umplut sufletul de toata bucuria de care poate duceam lipsa. Mi-a povestit ca Man is trouble....Hell yeaaaah ! Mi-a povestit ca We are just friends but not like before...Hell yeaaaaaah !

She's got it ! Yeah, baby she's got it ! E expresiva, are voce buna si puternica exact cum imi place mie, adora sa cante jazz si asta se vede, se misca bine si comunica cu instrumentistii. Clapa si contrabasul au fost baietii cu care intr-o noapte de duminica spre luni, am vibrat in Centrul Vechi: Michael Acker si Toma Dimitriu. O placere ! M-am lins pe degete de jazz si mi l-am dat dupa ureche. Mi-a fluturat prin par. M-am uitat la biciclete si Sophia a stat la concert fericita ca are cu cine. Am vazut doamne cu palarie care dansau pe Toulouse Lautrec. Dar fata, va zic: e o bomboana muzicala ! E de urmarit. Canta des cu Mircea Tiberian. A fost jazz in curte la MNA cu voce, cu clapa si contrabas si toate trairile din mine si din ei. I-am pupat la sfarsit.

Si m-am intors acasa cu Flavia pe biciclete, in miros de tei si discutii de tot felul. Mai vreau ! Orasul meu se schimba !

Sufletul meu tremura a jazz ! In Centrul Vechi a fost asa:


Ea e Nadine si daca nu-ti place, te spuuuuuuun !




luni, 20 iunie 2011

Studioul foto incropit in aproape Rahova


Si m-am dus eu constiincioasa azi, dupa ce mi-am indeplinit obligatiile in ceea ce priveste plantatul, sa-mi fac si anume, niste poze 3/4. Le stiti ! Sunt alea necesare la orice dosar de inscriere la licenta, disertatie, autorizatie si alte asemenea. La mine in aproape Rahova, langa o covrigarie si cel mai penal si scary amanet, exista si o dugheana de papetarie cu legatorie unde poti sa faci si poze, aflasem eu. All inclusive, la indemana, deci !
Amanetul e organizat ca cea mai chicioasa sufragerie in care oameni colorati in negru stau in fotolii cat e ziua de lunga si isi beau cafeaua. Sunt fotolii din alea reale, de sufragerie veche de care am avut toti la un moment dat. Amaneteaza tot aia ! Si pe mama daca le-o
dau ! Au si cateva mertzane la scara acolo ca doar nah, din platina, tablouri si ceasuri vechi mecanice iese grosu'.
Sa revenim la dugheana cu printuri si spirale. Nenea m-a invitat dupa tejghea sa facem poza. Era mobila. A dat-o la o parte si m-am infiltrat. Puteam sa si vand daca voiam. Mi-a aratat o oglinda atarnata in perete in care m-am coafat, machiat si pieptanat in doi timpi si trei miscari si pana s-a mai foit el pe acolo, eu m-am tot uitat sa vad cam unde am putea sa facem poza in aia doi metri patrati. Unde era, domne, studioul foto, ca nu l-am vazut ?! Erau niste scari care duceau in jos. Ma gandeam ca poate acolo. Nttzzzzzzzzz ! Si zic: 
- Sunt gata ! Unde facem ?
Nenea: - Aici.
- Pai unde aici ? zic eu uitandu-ma din nou in jur si crezand ca poate chiar am ratat eu locul incropit anume pentru fotografie de Rahova.
Nenea: - Pai aici ! si trage o jaluzea din aia alba peste oglinda. 
- Oooook, optimizarea spatiului...hai sa vedem cum ma scoate asta...ma gandeam eu.

Si imi baga omul doua lampi in fata, stanga-dreapta. Colega cu care eram si care ma facea sa rad, m-a dat de gol cum ca sunt obisnuita eu cu reflectoarele. Nenea se minuna. Eu transpiram si ma abtineam sa nu rad. Ma simteam mai degraba ca la dentist nu ca la pozar. A bagat nenea trei poze cu un Fuji compact si s-a socat la sfarsit cand i-am zis sa mi le arate. 
- Pai de ce sa vi le arat, domnisoara ? 
- Pai ca sa imi aleg ce imi scoti, bre ! Nuuu ???

Se duce omul in alta parte a dughenei si zice ca mi le da pe loc. Tot pe loc, pe loc, pe loc! zic eu. Nenea era stilul ala care te face din vorbe, uiti pentru ce ai venit si eventual te prosteste la bani. In timp ce scoate nenea pozele pe loc, imi zice:
- Domnisoara, ce ziceti ? Punem si noi la panou aici afara, o poza cu dumneavoastra ? Haideti ca da bine !
-Poftiiiiim ? NU !
- Pai de ce, domnisoara ? Ce credeti ca vi se intampla ?
- Domne, am zis ca nu !
- Dar totusi...haideti, dar de ce ?
- Domne, eu nu vreau sa ma amaneteze vecinii dumneavoastra !
- Ahahahaaaa...haideti, domnisoara...cum sa ? Da' se poate ? Noi lucram de mult timp aici si nu s-a intamplat nimic.
- Lasati, lasati ca si eu lucrez in zona de trei ani si o cunosc prea bine. 
 - Vai, domnisoara...dar ce credeti ca vi se intampla ? Sa stiti ca si eu voiam sa lucrez in Victoriei dar nu ma lasa astia.
- Lasati ca va merge mai bine aici, va zic eu !


Si-am plecat. 
Cum ar sta poza mea la panou in aproape Rahova, langa amanet ?


Sursa foto: Mihaela Calciu

Ai venit. De ce ?


Ai uitat ceva ? Sau poate...

stiu ca n-am mai scris dar a trebuit sa traiesc intre timp. am facut asta si am si strans povesti frumoase si controversate pentru voi. ma apuc sa le astern, una cate una. pana una alta insa, tot vad cate o luna frumoasa in fiecare noapte. e ba patrata, ba semiluna, ba plina-plina. iar teiul parca nu a mirosit nicicand atat de puternic. inca doua etaje si ajunge si la mine la geam.
ai venit. de ce ?

teiul naste fluturi, Sophia are cos cu floarea-soarelui iar prietenii raman alaturi. imi place in continuare sa stau cu fundul pe trotuar, in seminte si sa ascult Vita de Vie chiar daca au trecut niste ani de cand cantam pe munti Fenomental. imi place in continuare sa vorbesc cu necunoscuti si sa zambesc copiilor. am obosit un pic in ultima saptamana. a fost din cauza unor sentimente contradictorii, rasturnari de situatie si simtaminte dubioase. viata ne pune mereu la incercare. nu e vorba despre patru. poate e vorba despre unu. poate. cert e ca viata e mereu ciudata iar lumea e mereu prea mica.

ai uitat ceva ?
oricum, mie tot in culori imi place sa traiesc.
sau poate...



Sursa foto: Mihaela Calciu

vineri, 3 iunie 2011

Adrenalina retro



Cand se urca cineva pe un acoperis, fie el de casa sau de bloc, toate privirile sunt atintite asupra lui. Toti cei care sunt jos simt o atractie vizuala fara margini de a vedea ce face respectivul sus acolo, la cuci. La randul lui, cel care e la inaltime, e tentat in mod suspect de niste forte aeriene necunoscute...mie cel putin...sa se uite in casele sau in apartamentele oamenilor. E o fascinatie curioasa inexplicabila.

Cand eram mici, urcatul pe casa, la tara era considerat adrenalina maxima. Cei mai mici dintre veri nu aveau niciodata voie sa se urce "ca e periculos". Daca n-ar fi stat ai nostri cu ochii pe noi ca pe butelie, am fi miscat si noi ceva. Varu-meu si tatii nostri aveau accesul permis atunci cand era vreo urgenta cu tigla de pe casa, cu porumbeii din pod sau cu antena parabolica. Atunci toata familia se strangea si se uita cu admiratie la cel ales. Fiecare dintre noi il invidiam pe cel urcat pe acoperisul casei si simteam ca si noi contribuim la siguranta lui, daca mai strigam un "pune piciorul acolo, vezi ca tigla aia se misca!" Toti verisorii mai mici tipam pe langa si ne tot invarteam in jurul casei, doar-doar om gasi si noi o modalitate de a ajunge sus. Pentru ca nu ne iesea, bateam din picior ca vrem si noi, ca de ce mereu Eugen, ca hai ca promitem ca suntem atenti. Nimic! Copiii n-au voie pe acoperis si gata. Totii eram cu inima in gat  pana cobora cel suit pe acoperis si toti voiam sa experimentam senzatia aia de libertate.
Cand am mai crescut un pic, aveam voie sa urcam pe acoperisul de la cuptorul amplasat in gradina, dar numai sub privirile atente ale unui adult, numai pe rand, numai dupa ce verificam cu piciorul fiecare tigla inainte sa ne lasam cu toata greutatea pe ea, numai dupa ce urca varul Eugen si fara sa calcam pe marginea tiglei pentru ca ne puteam trezi direct cazuti cu fundul in aracii care sustineau cele trei randuri de vie din curte. Aveam voie sa ne urcam pe acoperis numai cu un scop si anume, atunci cand se coceau ciresile ca sa mancam direct din copac, sa ne punem pe dupa urechi sau sa le culegem in castroane. Ne simteam in sfarsit mai mari ! Crescusem. Era semn sigur, daca ne lasau sa fim la doi metri in aer. Nici nu visam pe vremea aia la sarit cu parasuta, bungee-jumping, tiroliana si alte asemenea. Aproape ca nu vazusem nici in filme de-astea. Era o bucurie fara margini si o suferinta la fel de mare, atunci cand mi se dadea voie sa urc pe casa cu verisoara mea mai mare, ca sa ne bronzam. De acolo ne uitam in toate curtile din imprejurimi si in zare, sa vedem daca a venit trenul de ora 3, dupa-amiaza.

Distractia era sa te urci pe casa vara la tara, sa faci foc in spatele casei (tot timpul fara sa ai voie), sa mergi la terenul de fotbal (nici aici n-aveam voie noi fetele, cu derbedeii aia), sa mergi la baie la garla sau la canal, sa scoti apa, sa scoti morcovi din pamant, sa il asisti pe varul Eugen cand incerca sa faca sa iasa niste lighioane din niste gauri, pe camp, cu ajutorul unei sfori care avea la un capat o bucata de lumanare, sa mergi la bostana de pepeni, sa iesi la poarta seara, sa te pupi pe sub corcodusi cu baietii, sa culegi flori de camp, sa ai maci la discretie, sa iei apa de la izvor cand te duci la garla ca aia e cea mai buna si racoritoare, sa furi paie din capita de fan din curte ca sa le folosesti la focul ala pe care nu aveai voie sa il faci si multe altele. N-o sa uit niciodata copilaria aia a mea frumoasa, la tara, cand mancam cea mai buna branza cu cele mai bune rosii in fiecare dimineata si scovergi tocmai scoase din tigaie cu branza presarata peste, si fructe din copac nespalate asa, si prune crude si pita unsa cu rosii si porumb copt in jar. N-o sa uit nici intrecerea dintre verisori cu care bea mai mult compot de corcoduse si entuziasmul de a ne duce toti la magazin in sat, peste 3 strazi, ca sa cumparam o sticla de suc cu banii de la tataie si toate povestile aflate de la verii de-al treilea din sat, seara cand ne strangeam la drum.
Asa frumoase si pline au fost verile mele in copilarie ! Eu nu le-am uitat si va povestesc si voua acum...si celor care ati avut bunici la tara si celor care nu ati avut o tara la care sa stati trei luni in vacanta de vara.

Exista tari in care oamenii se urca pe acoperis iar de acolo de sus, de deasupra tuturor nu se uita in casele altora. Nici cei aflati in casele lor nu se uita la oamenii de pe acoperisul blocului vecin. Asa e fair, nu ?
Poate dar eu tot nu imi pot intoarce privirea cand vad pe cineva pe cate o casa. Trebuie sa vad eu ce face el acolo, daca se uita cu binoculul la mine, daca pune smoala pe bloc, daca face poze, daca pune cablul de internet sau daca filmeaza un videoclip hip-hop.

Voi va urcati pe casa cand erati mici ?


Sursa foto: Mihaela Calciu