duminică, 23 decembrie 2012

Ii iubeam pe francezi, acum le iubesc doar tara


Nu se ating niciodata...decat daca sunt iubiti. Considera ca nimic nu li se cuvine colegilor de munca, vecinilor, prietenilor. Nu te imbratiseaza. Te saluta pentru ca asa scrie in codul bunelor maniere. Te ajuta cu informatii doar daca asa le spune seful. Imbraca hainele si incalta pantofii pana se rup de tot. Se imbraca sters, in nuante de gri si maro scamosat. Dupa ora 19h00 nu mai e nimeni pe strada. Ce daca e decembrie ? Ce daca sunt 0 grade celsius ? Se intalnesc mai mult acasa la unul sau la altul iar strazile principale sunt populate doar la sfarsit de saptamana. In tren, nu ai voie sa vorbesti la telefon. Trebuie sa il pui pe silent ca sa nu ii deranjezi pe ceilalti calatori. Si e un frig...nu numai in suflete. E atat de frig in incaperi...la munca, in supermarketuri, in baruri, in restaurante incat ma duc la pipi din sfert in sfert de ora. Sunt zgarciti, aia e ! Iar copiii lor, stau intinsi pe burta, pe cimentul rece din mall-uri. Nu stiu ce-i aia curent.
E buna branza lor imputita. E genial vinul lor roze. E misto tare ca sunt asa aristocrati si ca vorbesc frumos unii cu altii. Nu e fain ca fac greve tam-nesam. Poti sa pierzi avionul din cauza lor.
Au cidru dar e trist sa il bei singura in camera de hotel. E misto ca negrii te agata cu :"Hein, princesse !", nu cu " Ce ti-as mai face... !".
Sa poti manca croissante cu unt si macaroons dimineata, e vis. Dar daca tipa care te duce cu masina la birou, nu te mai cunoaste de indata ce ati intrat pe poarta...parca n-are farmec. Daca la metrou, ma ajuta sa trec..tot un tigan zambaret, parca imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp.
De vineri sunt acasa. Mananc ciorba cu zeama de varza, in continuu. Ma pup cu prieteni dragi, primesc cadouri doar pentru ca s-au gandit la mine si pot face o aroganta spontana: sa ma duc la magazinul DM in timp ce sunt la bere, ca sa imi cumpar sosete de trekking cu 3.8 RON.

Ii iubeam, acum le iubesc doar tara.



maci dans les cheveux

joi, 29 noiembrie 2012

In centrul orasului, toamna nu miroase

 Sursa foto: Mihaela Calciu

...decat a poluare. Miroase a betoane, a gaz de esapament, a aurolac, a Mc'Donalds, a rautate si a tipete de RATB. Nu simti mirosul de iarba verde decat cand mergi intr-un parc. Miroase a fast-food si a caini vagabonzi, a cearta si a cersetori. Ferestrele de la strada isi aprind luminile doar noaptea tarziu, atunci cand proprietarii lor se intorc de la restaurant. Vezi numai termopane si hoteluri. Mai vezi si cladiri in ruina cateodata si cate un cartof in varf de bat, prin vreo piateta.
Toata lumea vrea sa locuiasca in Centru. Nu multi isi permit. Si mie mi-ar placea dar asta doar ca sa pot sta pana tarziu in oras si nu cu ochii pe ceas, ca se inchide RATB-ul. Mi-ar placea sa stau mereu fara grija la terasa si sa nu mai dau banii pe taxi.

Altfel, la periferie, toamna miroase frumos de tot. Aici, inca mai vedem frunzele aramii dansand in vant. Facem pase cu castanele de pe jos si putem cumpara bors de la vecina de la etajul trei. Oamenii isi scot cateii la plimbare dimineata si, astfel nu uitam ca dragostea trebuie oferita in toate partile. Aici, ducem gunoiul la ghena. Inca nu reciclam pentru ca nu avem containere. La periferie, imi rade stomacul seara cand ma indrept spre blocul meu si in cartier miroase a mancare calda, sanatoasa si cu sos. Toamna miroase a otet de la muraturi, a vinete gata de adormit in borcanele cu zacusca, si a dulceata calda. Aici, inca mai caram varza de la piata, cu carutul de butelie. La margine de oras, putem cumpara vin de tara rosu si negru, gros, tare si fara pelin in el. Aici, miroase a tufanele toamna, cand intri in piata. Miroase a paine calda in fiecare dimineata. Toamna miroase a copt. Toamna miroase. Vecinii inca mai sunt gospodari si isi fac provizii pentru iarna: avem gogonele si pepenasi pusi la murat, ardei iuti la borcan si rosii la congelator. Periferia miroase a casa. Duminica miroase a prajituri si a seminte prajite, ca atunci cand eram mica. N-am uitat nicio aroma din vremurile alea cand ma asezam in patul din bucatarie si ma izmeneam maxim ca nu avem ceva dulce in casa. Da, au fost si vremuri din alea. Vremuri in care numai duminica imi facea mama negresa sau placinta de dovleac. Si nu se intampla in fiecare duminica. Centralii mananca acum fructe de mare din ciocolata, beau numai fresh-uri de portocale si isi cumpara mancare la casoleta de la supermacheu. Aia nu miroase....decat a plastic. Asa cum o sa devina si stomacul lor. In centru e rusine sa vii cu mancarea gatita de acasa iar diversitatea inseamna pizza al forno si shaworma. "Traditional romanesc". Aici, bem tuica inainte de masa. Mancam fasole cu afumatura si cu ceapa rosie. Iarna avem piftie pe balcon si sorici. Pe scara blocului miroase a cozonac iar de Paste, cartierul e plin de lumina atunci cand oamenii vin de la biserica. La margine de Bucuresti e o simfonie de arome iar fiecare anotimp are iz de copilarie.


La periferie, toamna miroase tare bine si noi calcam pe petale de crizanteme.

macinpar cu bluza mirosind a mancare gatita

miercuri, 28 noiembrie 2012

Luiza Zan cu sufletul pe tava Ateneului

Nu ma cunosc eu bine de tot, pe mine. Nici macar eu. Altii ar putea sa creada ca ma cunosc. N-ai cum ! Daca vrei, toata viata cresti, te dezvolti, te transformi, iti schimbi ideile, placerile si preferintele. Daca esti atent la tine, la corpul tau, la sufletul tau si la mintea ta, poti ajunge sa iti cunosti intregul si poate raza din jurul tau care se rasfrange pe cativa metri sau pe cativa kilometri. Pana la urma denumirile pe care le dam lucrurilor, nici nu sunt asa de importante. Importanta e emotia care vine din ele. Emotia care e in tine. Daca se intampla sa fie, desigur.
Atat cat ma cunosc eu, sunt norocoasa ca stiu care sunt cele cateva lucruri care imi fac bine, atunci cand sunt obosita, preocupata, tensionata. Unii se duc la masaj ca sa scape de stress. Altii alearga cateva sute de metri. Mai sunt si unii care dorm. La mine functioneaza...MUZICA...live. Oricat as fi de nedormita, daca merg intr-un loc unde arta e la ea acasa iar eu, pot sa simt asa, trece tot. Si mama lor de cearcane ! Sunt alt om cand ies de acolo.

Asa eram aseara. Stiam ca si prietena mea, Ruxa e la fel de prinsa intr-ale vietii cu "trebuie sa fac aia, mi se cere sa fac ailalta, n-am timp de nimic". M-am gandit ca avem nevoie amundoua de putina detasare asa ca am salvat-o si pe ea. Am luat bilete la un concert al unui artist care imi place atat de tare incat nici nu pot sa il descriu. Ca sa aflati ceva si despre mine, va spun cel mai sincer ca atunci cand sunt cu adevarat emotionata, nu mai am vorbele la mine...dar veti stii asta pentru ca, imi rade sufletul, ochii mi se umezesc, furnicile merg pe piele si fiorii pe sira spinarii. Dar cuvinte nu mai am ! Mi s-a intamplat de multe ori, dar parca de prea putine ori. Am fost aseara la concert, in Sala Mica a Ateneului Roman. O sala mica, poate cu prea multa lumina...pentru mine, care sunt cumva obisnuita cu concertele de club. O sala plina, in care am gasit ultimele doua bilete, pe ultimul rand, sunand si rugand-o pe tanti sa mi le pastreze, ca sigur ajung. Era plina sala...cu oameni care stiau muzica. Erau profesori de muzica...probabil studenti la conservator si multi oameni de varsta a treia. Ma intrebam unde sunt toti acesti oameni, la toate celelalte concerte ale ei. In cluburi nu i-am vazut.
A inceput sa cante si...bang ! transa ! direct ! Jur ca nu ma mai simteam. Eram intr-o alta lume in care era atat de placut sa ma las dusa. Nu puteam controla nimic. Era ca atunci cand fumezi si nu iti mai simti corpul. Ai vrea sa iesi cumva, dar nu te poti misca...si e atat de placut. Eram fermecata si,...asa sunt de fiecare data atunci cand ea canta. Se stie ce live-ul e intotdeauna real, cu suflet si poate chiar si cu lacrimi in ochii celui de pe scena. E transa si de o parte si de alta. A cantat in limbi necunoscute mie dar, muzica nu are granite. Muzica e un limbaj care leaga Madagascarul de Mongolia si SUA de Georgia. Am stat in ultimul rand asa ca puteam sa vad reactiile celor prezenti in sala. Da' ce reactii, fratica ? Dintre toti muzicologii aia, parca unul nu simtea muzica. Regina jazzului isi dadea fiecare particica din sufletul ei, pe scena si din sala...nu venea nimic catre ea. Eu bateam din toc, pentru ca nu ma puteam abtine si cred ca eram singura care dadea din cap. Cum sa nu ti se zbata corpul atunci cand auzi un blues la contrabasul lui Pedro Negrescu. Blues la contrabas ! Eu n-am mai trait asa ceva, pana aseara. Imi pare extrem de greu sa duci in spate si pe suflet, un concert fara armonie. Voce extrema si doar contrabas care sa te acompanieze. Concert transcedental si public...impasibil ?! Oameni (in etate) au inceput sa paraseasca sala, intre piese. Eram socata. Cum sa ? De ce ai face asta ? Daca si la Ateneu se intampla, ce pretentii sa mai ai in club ? Am aflat apoi, ca mai era un concert in Sala Mare. O sa spuneti ca e bine si asa. Voiau sa le prinda pe amundoua. Eu cred ca unii dintre cei din public, venisera doar pentru ca aveau abonament la Ateneu. Nimeni nu a reactionat nici macar cand Luiza a spus ca ii dedica acest concert bunicii ei, care a fost inmormantata ieri. Blanc !

Asta inseamna sa fii un artist total. E Luiza Zan si a trecut ieri peste orice era in sufletul ieri. N-am stiut o clipa ca toata durerea ei pentru moartea bunicii, rasuna in fiecare nota acuta sau grava. N-a lasat sa se vada asta. Ne-a pus insa, sufletul pe tava si a fost o aparitie, ca de fiecare data.

Doamnelor si domnilor, LUIZA ZAN !


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Sertarul cu ceaiuri



Motto: "Mi, you're never gonna become an English woman !"



Balcanicii ofera totul. Si-ar da chiar si haina de pe ei, daca musafirului ii este frig. Ar cumpara un plic de cafea cu ultimii bani din portofel, daca ar auzi ca vine cineva in vizita. Asa suntem noi ! Daruim pentru ca inca ne pasa. Impartim mancarea, ultimul capacel de apa, esarfa de la gat, umbrela cand ploua. Ne bucuram de gust. Savuram masa, lungim un pahar de vin si asta nu neaparat pentru ca nu am avea bani de un al doilea. Ci pentru ca asa am fost invatati, de secole incoace. Daca ii dai sa guste unui englez din felul de mancare pe care l-ai comandat pentru tine, va crede ca sigur e stricat sau nu iti place. But we share, because we just like sharing !

Fumatorii ofera mereu un foc celor care si-au uitat bricheta acasa. Cei care fumeaza iarba, care iau prafuri albe sau pastile albastre ofera prima doza pe gratis celor mai noi, mai deschisi, mai slabi sau mai curiosi. Unii ar imbata oricand o femeie, doar ca sa profite de vulnerabilitatea ei. In unele cercuri, you get some, only if you pay some...good money. Prima e mereu pe gratis, insa !
N-as fi crezut totusi, ca trafic se face si la...ceai. Cati dintre voi, nu considera ca ceaiul e bun doar iarna sau atunci cand suntem raciti ? Asa il preferam si eu: in diminetile cu turturi la nas si cand ramaneam fara voce. Am inceput insa, sa il apreciez si altfel. Am inceput sa descopar ca ceaiul nu inseamna doar fructe de padure si lamaie. Am invatat (mi-a luat ceva, ce-i drept) sa il beau si fara zahar. Acum stiu ca, amestecat cu putina miere, e mult mai sanatos. Responsabil de noua mea pasiune, e colegul Florin. A venit in firma si parca si-a adus cu el, toata casa de ceai. Avea un sertar plin cu ceaiuri de tot felul: negru, de pelin, de romarin, de busuioc, de ghimbir, verde si in tot felul de combinatii. Cand ma vedea suparata, sau doar cand ma vedea, imi facea un ceai. Pana sa ne dam seama, toata firma se ducea la Florin sa ii faca o combinatie exotica de ceaiuri. Am descoperit apoi, inca un sertar plin cu ceai: pe cel al colegului, Marius. Ne roaga amundoi prin firma, sa bem un ceai, de zici ca cine stie ce dubiosenie ne ofera. E ca un trafic...cu plante de tot felul.

Daca vreau sa imi fac un ceai, rar mai folosesc acum o singura planta. Am renuntat si la pliculete. Folosesc planta uscata si strecuratoare. Acum am si eu un sertar al meu, din care ii ofer lui Florin, de fiecare data cand se satura de ceaiurile lui sau vrea sa le combine in mod miraculos.

Orice ceai spune o poveste si probabil ca orice birou are pasionatii lui de ceai, cu tot cu sertarele din dotare. Si poate ca n-o sa devin niciodata cum mi-a zis englezoaica pentru care lucram: "Miiiii, you're never gonna become an English woman !", dar sunt mai castigata pentru ca sunt aproape convinsa ca as putea sa inlocuiesc cafeaua cu ceaiul verde...Si merge si cu Sanseverino, rau de tot...


macinpar no te mate (yerba mate)

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Dureri de spate la 20 de ani sau va plac gentile, doamnelor ?



 sursa foto: Mihaela Calciu


Nu sunt batrana. Unii ar spune ca sunt o doamna, leidi cum ar veni. Dar la cei douajsicevacubataiespretreij, sunt activa. Activez in cercuri de oameni frumosi care merg pe munte, se dau cu bicla, cateodata alearga, joaca fotbal la munte in fata cabanelor, nu se dau in laturi de la a urca pe scari sau a pedala in fusta, care fac escalada si care nu ezita sa isi impinga de fiecare data limitele fizice si mentale. Pentru oamenii acestia, efortul fizic nu reprezinta o necunoscuta. Ei traiesc pentru a-si transpira gandurile cele mai ascunse, pentru a depasi barierele din gand, pentru a-si murdari palmele cu magneziu cu scopul de a se prinde mai bine in coarda, pe limita verticala si de gandul lor maret. Sunt cei care desi, poate stau minim opt ore pe zi la birou, intr-un scaun total nepotrivit pentru ei, aleg ca dupa ce se termina programul sa nu se aseze in canapea ci sa isi asculte corpul care cere miscare.
Fac parte dintre cei care urca munti intregi cu casa in spate. Am inceput cu un rucsac cu cadru de fier. Asta era acum multi ani, cand nu existau magazine cu specific montan la noi in tara, iar eu eram mica si doar cu banii de alocatie pe care ii foloseam pentru drumurile spre Valea Prahovei. Am urcat Vf Omu (2504 m) la 14 ani, incaltata cu niste adidasi. Am urcat Vf Moldoveanu (2544 m) la 16 ani, cu rucsacul ala cu cadru, greu si urat prin care suiera vantul. Nimic din toate astea nu m-au impiedicat. De la 10 ani incoace, faceti voi socoteala cati sunt de cand ma iubesc cu muntele, duc in spate rucsac, incaltari de schimb, mancare, sticle, borcane, ceapa, slana, palinca, ate si mosorele, trusa medicala, pelerina de ploaie, haine de schimb, bricege, aparate foto, agende cu cantece, caciuli, manusi, cani de metal (acum aluminiu) si toate cele trebuincioase in caz ca. La munte, tot timpul e...in caz ca...ploua, tuna, fulgera, e canicula, e grindina, e lovitura la picior, e cadere de calciu, e oboseala, e...in caz ca...
Toate de mai sus, inseamna niste kilograme. N-am auzit doar o data: "Vai, e mai mare rucsacul decat tine!" Niciodata insa, nu mi-a fost rusine de acest lucru. Niciodata nu mi-a fost rusine cand am venit plina de namol pe pantaloni si pe bocanci in metroul bucurestean cel curat. Dar sa revenim la kilogramele noastre. Intre 15 si 20 de ani, lucrul de care ne plangeam cel mai tare dupa o zi de traseu, era: " uaaaaaaaaai...ce ma doare spatele...!" Cand era nor afara, aceeasi placa. Ma intalnesc acum cu muntzomani cu 30 de ani de "cariera" in spate, care au probleme cu spatele. Sigur ca e important sa ai un rucsac bun, sa stii sa il reglezi pe masura ta, sa nu il incarci mai mult decat poti duce, sa distribui greutatea in mod corect. Cat si mai ales cum cari, isi spune cuvantul...daca nu acum, la varsta a treia, sigur.

Aud din ce in ce mai des in jurul meu, in cercurile de oameni frumosi de care va spuneam, ca tot mai multi au probleme cu genunchii. Sunt oameni care alearga maratoane pe munte sau pe asfalt, care merg sute de kilometri cu bicicleta, care fac crestele muntilor, care schiaza cu toata placerea din lume si care la 20-30 de ani, au dureri de genunchi. Toti si le asuma. Nimeni nu renunta ! Daca isi rupe vreunul piciorul pentru ca a fortat sau a cazut la schi sau cu bicicleta, i se cam sfasie sufletul pentru ca timp de cateva luni sau mai mult, se va uita pasiv la ceilalti.
Nu e foarte in regula ca deja la douazeci si ceva de ani, avem dureri acute de spate, de genunchi, de tendoane. Pana acum niste ani, parca se manifestau dupa o viata intreaga de facut sport, nu ?

Mai am insa, un punct de vedere. Mie imi plac gentile mari. Sunt o leidi care poarta genti mari. Nu-mi plac posetele (nici macar cuvantul) sau gentile mici. Imi place sa am spatiu in geanta si pentru o carte, si pentru o bluza, si pentru farduri, servetele uscate, umede, ruj, portofel si altele atat de "necesare" unei doamne. Se umple deci, si papornita. In fiecare zi, car pe umar o casa mai mica. Cum eram eu aseara la cumparaturi si cu o mana incercam sa imi tin geanta cea grea pe umar, iar cu cealalta sa ma uit la diferite produse din magazin, am simtit o durere de...ce credeti ?...spate. Te poti accidenta deci, si doar carand o geanta imensa prin oras si facand o aplecare mai dubioasa catre raftul cu pantofi. Durerea poate fi aceeasi.

Si atunci, stau si ma intreb: oare nu e mai ok sa strangi in rucsacul ala pe care il tot duci in spate, amintiri colorate din locuri magice, decat farduri in geanta imensa pe care o porti doar in orasul tau natal ?
Mai bine cu durere de spate dar pentru care am explicatii cu carca, decat cu durere de spate pentru ca am carat o geanta prea plina si urata, cum ar caracteriza-o unii.



macinpar cu coloana colorata

miercuri, 3 octombrie 2012

Casa cu Prieteni are concert in camara muzicala din Iron City



afis realizat de Sanziana Toma


Mihaela Calciu
Vocal & PR Casa cu Prieteni
mihaelacalciu@gmail.com


Casa cu Prieteni isi deschide camara muzicala in Iron City


Pe data de 10 octombrie 2012, dupa ora 20h30, trupa Casa cu Prieteni, nu pune la borcan ca sa se astearna praful peste, ci strange oamenii interesati, la o degustare de piese folk-nouveau, in club Iron City din Strada Blanari nr. 21.

Ca un greieras, au cantat toata vara prin parcuri si prin paduri, pe plaja si mai ales alaturi de prieteni. Acum, stau pe pragul Orasului de Fier pe care il vor colora in nuante de auriu si aramiu dar il vor pastra verde peste iarna, si va invita la degustare. Ca o furnicuta, au strans intamplari pe care le-au transpus in piese proaspete cu note aprinse, inca verzi ca inima lor tanara.
Vara care tocmai a trecut, Casa cu Prieteni a fost si greieras si furnicuta, deopotriva.

Veti avea parte de o seara cu spuma pieselor folk proprii Casa cu Prieteni, si cu piese nouveau, potrivite perfect pentru a va incalzi sufletele pe ceata toamnei. Daca nu ati avut timp sa faceti provizii, Ceapa si usturoiul vor fi cantate la discretie in camara din Iron City.

Asa cum mintea depoziteaza informatia in sertarase, la fel va invitam sa luati ce va face cu urechea muzicala si sa puneti la borcanele din suflet, pentru vremea racoroasa ce urmeaza.

Va asteptam deci, la o degustare de piese folk-nouveau pe data de 10 octombrie 2012 (miercuri), dupa ora 20h30, la un concert Casa cu Prieteni, in club Iron City din Strada Blanari nr. 21.

Pentru contact & rezervari : 0751.229.308
Pretul unui bilet este de 10 lei. Biletele se pot procura la intrarea in club.


Pagini oficiale:

joi, 6 septembrie 2012

Violonul si soarele de toamna

Nu v-am mai servit de ceva vreme muzica de-a mea colorata, nu ? Nu prea v-am mai servit nimic, ce-i drept...am inceput sa nu ma mai simt confortabil in bronzul meu care se risipeste, si din cauza asta.
Prin urmare, va spun:

Buna dimineata !


macinpar si toamna

joi, 9 august 2012

Vad fluturi usori

 they're holding hands and they...dindn't even kissed !
beautiful, isn't it ?



miercuri, 1 august 2012

Afectiune autista


Birichka na Gradina 


Se spune ca persoanele cu dizabilitati, au alte simturi mai dezvoltate. Cei ce nu pot vedea, au auzul mai dezvoltat iar simtul tactil e un barometru extraordinar pentru ei. E evident ca acestia depun un efort de zeci de ori mai mare decat noi, restul, pentru a se putea deplasa sau pentru a intra in contact cu alti oameni. Trebuie sa fie al naibi de greu ! Pot doar sa imi imaginez si sper sa si raman la stadiul asta. Nu stiu cum simt ei dar pot sa incerc sa va creionez un pic, ce m-a facut el pe mine, sa simt.
Nu ne cunosteam. Eram in Sofia, la o bere intr-un parc, cu niste prieteni bulgari.Stiam ca urma sa vina fratele unuia dintre ei...si a venit. Nu era singur ci cu un baietel de sase ani. S-au apropiat de noi iar baietelul, care nu ma cunostea, nu stiu daca doar pentru ca i-am zambit intr-un mod deosebit, nu stiu daca doar pentru ca mi-a simtit sufletul cald, nu stiu daca doar pentru ca eram o ea, dar a alergat spre mine si, m-a luat in brate. Si-a lipit capul de bratele mele. Imi zambea cu toata fiinta lui ca si cum zambetul era cel mai de pret lucru pe care mi-l putea darui. Se desfacea din imbratisare, imi zambea si iarasi isi aseza capul pe pieptul meu. Nu am simtit in viata mea, atata afectiune din partea cuiva necunoscut, la prima vedere. Am trait atunci, ca si cum ii datoram imbratisarile. Dinspre el, parca venea o dragoste imensa pe care eu ma chinuiam sa o cuprind si sa o ofer la fel de plina, inapoi, lui...pentru ca avea nevoie.

Tatal lui mi-a spus: "Daca te deranjeaza, il iau!" Ce sa ma deranjeze ? Faptul ca ma simte un om bun ? Faptul ca imi zambeste si ma ia in brate ca si cum as fi sora lui mai mare sau chiar mama lui ? Faptul ca desi, nu poate vorbi normal, imi transmite de o mie de ori mai multe decat un om care indruga verzi si uscate, fara sens ?
Lucrurile astea nu ma vor deranja niciodata.
Am mers in Bulgaria pentru Elevation Festival. Mi-am implinit doua visuri muzicale care au venit ca o surpriza: Chambao si Erikah Badu. Mi-am revazut prietenii dragi din Bulgaria. Am mancat cu mare pofta din bucatele traditionale bulgaresti si am savurat inghetata cu aroma de bubblegum. Am baut Zagorci, Mentha cu Sprite, am mancat banitsa, am dansat, am plimbat catelul prietenei mele in parc, intr-o zi de vineri cand toti erau la munca. Dar asta a fost momentul care m-a impresionat cel mai tare.
Nu stiu de ce afectiune suferea Nikki insa, un lucru e cert: si-a pus pe tava toata inima lui, mi-a daruit cele mai frumoase zambete si imbratisari iar eu...

Am invatat ca se pot spune lucruri minunate, doar prin gesturi.



Sursa foto: Mihaela Calciu

duminică, 1 iulie 2012

Nici eu dar nici tu nu erai cel mai bun


eu sunt aici si acum...


daca nu-mi vrei visele, le va lua altul...


"Voy descubriendo cada cosa que me toca que ni yo era tan loca…ni tu eras lo mejor".

vineri, 1 iunie 2012

Sunt in mijlocul iubirii lor

Sunt in tramvaiul 14. Am un zambet larg pe fata. Ea-tanara si frumoasa, sta pe scaun in tramvai. El-tanar si frumos si biciclist, urmareste tramvaiul si la stopuri se opreste in dreptul usii langa care are ea scaunul. Isi zambesc. Inainte sa ajunga tramvaiul in statie, ea il cauta subtil cu privirea. Cand el ajunge in dreptul usii, ea roseste si ii zambeste atat de frumos incat timpul se opreste chiar si pentru mine.
Unul cu tramvaiul, celalalt pe bicicleta cu iubirea in aerul dintre ei, adica in mine.

Oameni frumosi, you made my day !


Ea a coborat. Eu inca zambesc...si zambesc...si zambesc...

miercuri, 30 mai 2012

Au innebunit salcamii iar luna e aproape patrata...in Macin

Masina burdusita cu cinci oameni, dintre care unul cu un rucsac pe care l-a tinut in brate pana la destinatie, doua chitari, saci de dormit, corturi, izoprene, bete de trekking si mai ales, multa voie buna, a ajuns ultima in benzinarie. Dupa cele vreo douazeci si cinci de stransuri prea puternice de mana mea ranita, masina noastra mult prea plina, a plecat alaturi de alte patru masini, spre Braila.
Destinatia: Muntii Macin sau Morcheeba Mountains, asa cum i-am denumit in timp ce goneam dupa masina STO, a organizatorului turei, Ioan Stoenica.

 
copyright Mihaela Calciu

Am sarbatorit cu baietii, Vlad la dreapta mea, Adi in stanga, si cu niste beri, evadarea din orasul prafuit si aruncarea cu capul inainte, intr-o alta aventura pe munti macinici...pardon, hercinici, cum se zicea la scoala.
Pana in Braila drumul a fost atat de placut, incat o sa vreau sa merg cat mai des si in formula asta, in masina, spre munti. Ne-a lipsit Rodica dar, ne-am auzit prin walkie-talkie. Am ajuns pe inserat in si mai prafuitul, Braila city. N-am nimerit din prima drumul cel bun catre bac, asa ca ar fi fost foarte usor sa ajungem in Insula Mare a Brailei. A fost prima oara cand am dat bacul asa: am rezolvat-o in cinci minute, putin dezamagita ca nu e ca cu feribotul.
Dupa ce am trecut pe malul celalalt al Dunarii, n-ar mai fi durat mult pana sa ajungem la locul nostru de campare din acea seara, Manastirea Fantana de Leac...daca n-am fi luat-o pe un alt drum. Ne-am bucurat insa, pentru ca luna plina ne-a luminat Culmea Pricopanului, ca-ntr-un vis. Era sa intram un pic cu masinile intr-un mare sant, dar dupa manevre diversificate si dirijari ca in intersectiile din Bucuresti, am reusit sa intram din nou in drum si sa urmam directia buna. Si-am ajuns ! Unii mai obositi, ca dupa o saptamana de munca si week-end-uri petrecute tot pe munti, altii fresh dar toti, cu voie buna.
Mi-a trecut toata agitatia de peste zi, cand am vazut ca voi pune cortul intr-o padure de salcami infloriti care ne-au odorizat casele la purtator, intr-o noapte de mai. Dupa cateva permutari, ne-am hotarat si cum dormim in corturi: Mi cu Rodica si Adi iar Vlad cu Hebuhu si Adriana. Dupa ce am ridicat casa, ne-am dat cu spray anticapuse pe maini, pe talpile bocancilor, pe marginea cortului si pe picioare, ne-am potolit si foamea si ne-am binedispus cu un vin rosu, am scos chitarile, eu si Adi. Imi fusese sofer cu un week-end inainte, in tura lui Andinho din Masivul Buila-Vanturarita. Eheee...ce peripetii si pe acolo!...Ne completam de fiecare data, atat de bine la cantare: eu cu piesele mele de taiat venele albastre, el cu piesele lui vesele...si uite-asa bucuram pe toata lumea. Sub Culmea Pricopanului a fost deci concert cu Mi de la Casa cu Prieteni, cu Adrian Gheorghiu si cu aproape treizezi si cinci de carpatisti, care ascultau incantati sau uimiti, unii pentru prima oara, cantece la chitara, pe munti.

Au innebunit salcamii...(in Macin)...si tu vrei sa fiu cuminte ?

copyright Paul Patratanu

M-a bucurat mult cantarea din prima seara si m-am emotionat cum nu mi se mai intamplase de ceva vreme. Am cantat aproape toti, nu numai eu si Adi. A fost entuziasm si bucurie, mai presus de urechi muzicale. Asta e cel mai important! Unii s-au retras repejor la somn, altii au mai ramas la cantare pana in jur de ora 2 am iar altii au ramas la povesti, in miez de noapte luminata de raze lunare. Dupa ce am bagat chitarile in husa, am incercat sa ma indrept spre cort dar n-am reusit din prima, pentru ca Alex Sandrin voia neaparat sa imi povesteasca ce lucreaza el....la 3 dimineata.

Am dormit neintoarsa. Ma rog, vorba vine, ca eu ma rasucesc mult si in cort. M-am ingrijorat putin cand m-am trezit dimineata si in stanga mea, Rodica nu mai era. Ba, stai ! Era...cam pe la jumatatea cortului si cu picioarele afara din cort. N-am inteles de ce dormea jumatate in corti si jumatate afara, dar nah...cate corturi, atatea obiceiuri, nu ?
Dimineata a fost insorita, cu triluri si acelasi miros nebun de flori de salcam, cu un mic-dejun vesel,  cu ness la primusul lui Ioan (multumesc) si cu ungere cu crema de protectie solara. Dupa ce, in secunda doi mi-am luat vreo doua ciupituri de tantari dracosi, am decis sa acopar pielea devenita acum mult prea dulce pe brate si pe gat, cu spray anticapuse, ca sa scap de acele lor nemiloase.

copyright Daniel Toma

Organizatorul ne-a strans pe toti, ne-a prezentat in stilul caracteristic probelor culturale de pe la concursurile montane (are o bila alba de la mine, pentru treaba asta) si dupa ultimele pregatiri, am pornit spre Culmea Pricopanului, cu o oprire la izvor, pentru cei care mai aveau nevoie de apa. Se anunta o zi calduroasa tare si era indicat sa ai destula apa la tine, pentru ca izvoarele sunt rare si destul de fara presiune.

copyright Mihaela Calciu
 

A fost surprinzator sa ajungem intr-un foarte scurt timp in creasta.

c
copyright Rodica Dumitrascu
copyright Mihaela Calciu

Ne-am oprit de multe ori pentru regrupare si mai ales pentru poze, ca fetele...si cu baietii, normal.

 

De recomandat e sa aveti ceva de pus pe cap pentru ca vara, in Macin, soarele e extrem de puternic iar noi in week-end-ul 5-6 mai 2012, am prins o canicula la fel de suprinzatoare. Din stanca in stanca, avand grija pe unde punem mana si pe ce calcam, am ajuns pe Culmea Pricopanului care ne-a dezvaluit privelisti variate la 360 de grade.

 

In fata vedeam Dobrogea, Insula Mare a Brailei, Fantana de Leac, bratele vechi ale Dunarii iar in spate vedeam paduri verzi, cumva necaracteristice unei zone atat de prafuite si aride.

Manastirea Fantana de Leac


copyright Daniel Toma (perseus)



copyright Mihaela Calciu


Dupa o alergare usoara pana la baza, am catarat niste stanci, pana pe Vf. Fantana de Leac (252 m). Desi nu erau prea multe prize, aderenta era buna asa ca am urcat ca intr-o fisura. La coborare a fost mai complex dar, nu m-au lasat de izbeliste baietii.

copyright Paul Patratanu

 

In poiana de langa varf, am intalnit si prima broasca testoasa. Draga de ea, avea si cateva capuse asa ca am putut sa vedem toti, cum arata animalutele astea care creasera asa o panica printre noi toti.


Masina de soc din Buila cu continuare in tura din Macin: Adi Gheorghiu, Rodica Dumitrascu, Vlad Moise si Mihaela Calciu (adica Mi).

 Guster de Macin



 Alex Sandrin, sa-ti iasa drumurile din cap !

Am atins si cel mai inalt punct al Pricopanului, Vf. Sulucu Mare (370 m), unde am facut o pauza de masa si de hidratare...cu castraveti-o sursa grozava de apa si racoreala, atunci cand apa din camelback e de-a dreptul clocotita.


 

 O prima banca. O prima pauza. O prima poza.
copyright Ioan Stoenica

 Mi si Rodica transmit in reluare din Trascau, de cand faceam balet pe Piatra Secuilor, dupa o noapte nedormita.

Daca ma antrenez un pic mai mult, as putea sa alerg si eu cu Coserea Iulian, nu ?


N-am putut sa stam prea mult in creasta, desi Vlad incepuse un mic striptease montan asa ca i-am dat-o la vale, mai prin boscheti, mai de-a dura pana la prima umbra, totalmente necesara.


Si pentru ca natura te ajuta fix atunci cand ai nevoie, pe drumul din padure, am gasit niste copaci cu flori si niste corcodusi, cu care ne-am mai potolit setea. Am cantat ca macar sa folosim saliva corespunzator si atunci, am remarcat vocea faina a lui Ioan. Dupa Un copac cu flori, Ploaie in luna lui Marte, Ce bine ca esti, Daca tu ai disparea, Floare de colt, Visul si tot ce ne mai trecea prin cap, am ajuns si intr-un drum cu praf de tara, care urma sa ne duca inapoi la masini, langa manastire. Am plecat spre Greci si, dupa o oprire la magazinul cu suc, bere si inghetata unde am dat gata doua, una dupa alta, soferii au mutat masinile la intrarea pe Valea Racova. Noi ceilalti am asteptat la umbra, am mancat ceva si ne-am odihnit. Eu mi-am indesat lucurile in rucsac intr-un mod nu tocmai conventional, atunci cand a trebuit sa imi scot bagajul din masina ca sa poata fi mutata, astfel incat acum mi se strambase cadrul. A trebuit sa scot absolut tot ce aveam in el, sa il altoiesc cu vreo doua si apoi sa bag iar totul la loc. N-as da Deuter-ul pe nimic, oricum ! A fost inca o tura cu bucurii simple dar mai reale decat orice bilet la Loto: m-am racorit cu apa proaspat scoasa din fantana, am mancat inghetata pe marginea drumului in praf, am stat intinsa pe izopren, am mancat flori de salcam si nu m-am saturat sa fiu copil.

 
 Un fel de La Source des femmes.

 

Dupa ce au venit si soferii inapoi, obositi, nemancati si transpirati, am inceput sa urcam. Nu stiu cati ar fi facut treaba asta dar ei, sunt niste oameni minunati.
Pentru prima oara in iesirea asta, am inceput sa urcam cu rucsacii, corturile, o chitara si soarele inca arzator deasupra noastra. Nici de data asta, urcusul n-a fost greu sau mult.

 


In scurt timp, am ajuns la Izvorul Italienilor, amenajat tot de carpatisti cu doi ani in urma. Nu mai vazusem atata apa la un loc, de la ultima baie in cada. Imi venea sa ma bag cu totul acolo. Au avut insa norocul asta, doar cateva cutii de bere. Ce fericire o fi fost pe aluminiul lor !
Ne-am mai transpirat putin si am ajuns la locul de campare, pe Vf. Ţuţuiatu (467 m).


Am mai dormit cu marea la picioare, alunecata pe iarba la vale, la 2000 m altitudine, pe ploaie si furtuna, pe canicula dar niciodata cu Dobrogea la picioare si bujori de munte la cativa metri. Alegerea locului de campare a fost o surpriza grozava. Ni s-a revelat un apus de parca am fi pus filtre pe cerul dobrogean.

 

Am prins soarele de foc in palma, l-am modelat cu degetele mele micute, s-a lasat surprins de tresarirea mea si apoi i-am dat drumul inapoi, pe cer.


 copyright Ioan Stoenica

 
 copyright Paul Patratanu

Apus cu fulgere in zare, furtuni si nori de ploaie in departare, si-o bere-n asfintit. Si niste baieti care se tot invarteau pe langa aparatele foto, fixate pe trepiede.

 copyright Ioan Stoenica

...si-un timelapse care va face si pe voi partasi, la apusul nostru de Macin:


 copyright Mihaela Calciu

Dupa ce Trimm-ul meu s-a ancorat bine de pamantul tutuiat, mi-am schimbat hainele si am mai bagat o runda de frezat, aranjat si spreiat cu spray anticapuse, normal. M-am facut frumusica si m-am dus cu Cristina sa ii cunoastem pe domnii bujori de la munte.
 
 

Nu prea i-am mai prins deschisi dar, tot frumosi erau !

  
copyright Mihaela Calciu

Dupa photo-shooting-ul de pe varf, pozele cu soarele la apus, gen cele pe care le tot facem la rasarit, la Stuf, in Vama Veche, Adi a scos din nou chitara si ne-am pus pe jucat de corzi si de voci.

 

 copyright Ioan Stoenica

Daca vtcris venise in Macin pentru concert, asa cum mi-a marturisit, am considerat ca a trecut prin destule probe in timpul zilei, asa ca puteam incepe cantarea. Piesele au venit ca unse...cu visinata de la Vlad, pe care o declaram cea mai buna visinata din lume. Cu Greci la picioare, orasul nu locuitorii Greciei de data asta, spate in spate pe izoprene, sub un cer senin cu multe stele si doar cu zambete pe fetele oamenilor, am cantat din tot sufletul meu mare. M-au trecut iar fiori, am cantat Doua fantani cu lacrimi in ochi si m-a surprins Adi, cu piesele frumoase pe care ni le-a oferit. Oamenii s-au dus chiar mai repede decat in prima seara, spre sacii de dormit, pana cand am mai ramas trei...pe doua izoprene...doi pe doua izoprene...unu pe doua izoprene. Cand n-a mai ramas niciunul, m-am dus si eu la culcare...sau cel putin asa am intentionat. M-am bagat in sac si, m-am trezit in lumea viselor. Se facea ca:

"El, cel mai frumos baiat de pe munti. Ea, cea mai frumoasa fata de pe munti. Erau doar ei si cerul instelat. Ei si cea mai mare luna, mai aproape de pamant decat ar fi sperat. Ea se uita la luna, peste umarul lui. Stateau imbratisati dar in asa fel incat, ea sa nu scape luna din ochi. Luna lor patrata i-a ajutat sa se gaseasca. El i-a cantat in engleza, la 4 dimineata. Ea s-a bucurat ca un copil, cu atat mai mult cu cat stia ca e posibil sa mai auda si vecinii de cort, atunci cand se vor opri din sforait. Au povestit o noapte intreaga si ar mai fi avut de dezbatut cate-n luna patrata si in stele-n colturi rotunde, si de...numarat oi, nu in vis, nu ca sa adoarma ci de-adevaratelea. Cum stateau ei, obisnuiti deja cu linistea padurii si a noptii, s-au trezit cu doi ochi atintiti spre ei, de undeva dinspre bujori. Sa fi fost vreo 4:30 ceasul cand, o mioara a venit ca de pe luna. Ei au privit-o, au ras de ea, au gasit-o ca fiind un musafir dragut dar, cu ea au mai venit inca vreo douazeci de oi. Cu talangutele lor zgomotoase au tulburat linistea izoprenelor si a taberei de corturi. Pentru o clipa, ea si el au stat nemiscati. Ele, la fel. Toti asteptau reactia adeversarului. Atunci, el, ca un organizator care trebuia sa aiba grija de turma lui de plimbaciosi frumosi bagati la somn, a vorbit cu mioarele si le-a rugat insistent sa revina altadata, dirijandu-le spre scara rulanta care ducea la parterul muntelui. El s-a intors apoi la ea, pe izopren. Ea i-a mai cantat ceva si cand ultimele raze ale lunii au disparut iar crepusculul si-a facut simtita prezenta, m-am trezit..."

Ce viiiiiiiiis ?!

Dimineata mea cu raze caldute pe fata, cu fiori in corp ca dupa o noapte nedormita sau un somn agitat, a fost ce trebuia. Am privit duminica de undeva de sus, de pe stanci.

copyright Ioan Stoenica

Am iubit si lumina soarelui, ca sa nu fie gelos pe luna, am baut cafea si m-am spalat pe dinti cu apa din sticla. A fost o dimineata pe indelete cu timp pentru toate: strans cort, mancat, facut poze de grup si atipeala pe izopren, la soare. N-am fost gata toti, la timp. Previzibil cumva, atunci cand gasca e mare...tare. Urma inca o zi mai mult decat plina si de caldura si de lucruri de vazut si de bagaje de plimbat, in spate.

 
copyright Ioan Stoenica

Am cunoscut padurile muntilor Macin, ne-am bucurat de umbra, am stat pe rucsaci in Poiana Noastra (cu N mare), am urcat pe varfurile Ghinaltu si Calcata unde eu am beneficiat de un tratament facial cu castravete, oferit de profesionistul Ioan. Reconfortant. Recomand tuturor ! Tratamentul...dar, fiecare cu cosmeticianul lui montan.


Caldura mare mon cher si colac peste pupaza, mi-a mai intrat si ceva in ochi asa ca, dupa ce ca eram eu lovita de oboseala, de praf si de canicula, am mai si plans toata coborarea, cu un ochi. Nu stiu ce cadou oi fi primit dar n-a vrut sa se arate, neam ! Cu lacrima dupa mine, am coborat pe Valea Racova pe un drum mai putin cunoscut. De fapt, ce drum ?! Era o poteca acum acoperita de crengi care mai de care mai uscate, in care ne-am facut ferfenita izoprenele atarnate de rucsaci. I se mai spune alpinism forestier, frustrant cand ai parte numai de copaci uscati sau bochetareala maxima.

 

Cand am ajuns jos, putin zgariati, mai mult transpirati si calzi, dupa cateva permutari si cu flexibilitatea lui Ioan, s-a hotarat ca cei care vor sa plece spre Bucuresti, o pot face iar cei care vor sa mearga si in Cheile Chediu, chiar si numai pentru o parte din traseu, au posibilitatea asta, de asemenea. Din pacate, nu au reusit sa vina in chei, toti cei care si-au dorit, din cauza unei defectiuni la una dintre masini, care a fost nevoita sa renunte si sa plece spre Bucuresti.
Eu am facut parte dintre norocosii care au vazut si partea spectaculoasa a Macinului - Cheile Chediu. Am fost noua, in ordinea numerelor de pe tricou: Ioan, eu, Rodica, Vlad, Adriana, Teodora, Mihaela, Hebuhu si Adi Gheorghiu.

 
 copyright Ioan Stoenica

Lui Ioan i-a placut padurea, mie nu mi-a placut vipera (mama ei de vipera ! fix eu trebuia sa o vad ?) dar mi-au placut: tinutul de mana, verdele, cocotul prin chei, poza de pe bustean si saritura, povestile din padure atunci cand nu dormeam in mers si parerile noastre despre tura, cu bune si...foarte bune.

 
 Cheile Chediu

 
 Vipera de Macin
copyright Adi Gheorghiu

copyright Ioan Stoenica
 Ne-a luat cu lesin, in jos.

 copyright Ioan Stoenica

Cum a fost in Macin ?
Desigur, a fost cu niste munti suprinzatori, de neratat daca ajungeti prin Dobrogea si va puneti intrebarea daca merita sa rataciti un pic pe cararile lor. A fost cu multi oameni frumosi, cu multe zambete si intepaturi (de data asta am avut voie) si cu multa socializare. A fost cu un drum greu de intoarcere, cu multe cafele si cantece si recitat de poezii lungi si istorice. N-as fi crezut ca mai exista oameni care stiu inca pe de rost Scrisoarea a III-a si multe alte asemenea. Teo, Ioan si Mihaela va aplaud !
Si a mai fost o iesire aromata, cu Dunarea in zare, cu rosu de bujori in obrajori, cu muzica in suflet si cu luna aia pe care nu dau vina, orice-ar fi.


macinpar si luna