joi, 9 februarie 2012

Povestea agrafei si a Facebook-ului

Raspicat si pe un ton apasat, va spun de la inceput ca, in cele ce urmeaza, nu ii voi judeca nicicum nici pe cei care au Facebook, nici pe cei care se cred prea tari ca sa aiba. Nu voi insira avantaje si dezavantaje. Stiu doar ca da, mie imi ocupa o groaza din timp, statul pe el, cotrobaitul prin toate ungherele lui, precum si trimiterea in lumea larga a unor informatii de importanta cruciala pentru darea de stire ca am o trupa de folk-nouveau, Casa cu Prieteni, care face chestii, canta muzici si se produce prin diverse locuri cu scene mai improvizate sau mai stabile. Stiu sa iau ce-i mai bun de la tatuca Facebook. Ma joc cu el, cunosc oameni interesanti, aflu lucruri misto, vad poze geniale, admir oameni frumosi si imi gasesc noi obsesii artistice. Ma dezvolt si cresc. Iubesc oameni, sustin proiecte, aflu ce evenimente culturale se mai petrec in ograda bucuresteana si imi dau cu prezenta pe acolo, datorita Facebook-ului.
Exista niste guri rele, nu dam nume (ca nu ne-ar incapea blogspotul si nici nu vrem ca post-ul acesta sa ajunga ca peretii unei sinagoge din Praha) care zic ca, domne, degeaba ai 1000 de prieteni pe Facebook, daca sunt toti numai virtuali. Cata socializare neadevarata sa bagi ? Cat timp sa pierzi, online ?

Ei bine, o sa inchid eu imediat gurile alea rele si foarte rele, spunandu-le povestea agrafei cu mac.

Asadar, sa incepem. A fost odata ca niciodata, o fata foarte sociabila care, pe unde se ducea isi facea tot felul de prieteni: mai romani, mai straini, mai colorati, mai bronzati, mai muzicali, mai vorbitori de limbi ciudate, mai calatori si nestatornici, mai latini, mai care mai de care. V-am mai povestit eu despre ea, cum ca e sociabila de tot si de toate.

A aparut calculatorul, deci. Si-a luat si ea. Nu de la inceput, pentru ca ai ei nu aveau bani ci, in primul an de facultate, in al doilea semestru chiar, dupa ce s-a angajat intr-o corporatie. Nu si-a pus Internet imediat, ci abia dupa vreo doi ani. Dar si cand si-a pus, sa te tii, tata ! Aia viata: filme, muzici, chatuiala, dj-ala, invarteala, ieseala. Anii au trecut si si-a facut si cont pe HI5. N-a fost o experienta prea reusita si tot ce isi poate aduce aminte din haifaivareala aia, erau niste comentarii tampitele la poze, venite din partea celor mai dubiosi tinerei de generala, cum ar fi: "ce sexy ejti, papushe!", "da si mie numarul tau...sau numerele tale", "esti frumosa ca cerul vetii mele" si altele asemenea. In timpurile acelea strasnice, fata noastra, sa-i spunem macinpar cu profilul de facebook si numele real, Mihaela Calciu, a cunoscut o fiinta minunata, nascuta si crescuta pe plaiuri bulgaresti. A mai cunoscut ea, in aceeasi escapada frantuzeasca, un baiat fain tare, londonez de fel. Cum la Sud de Dunare si la Vest de Franta, lumile sunt mai dezvoltate virtual vorbind, acesti doi noi prieteni, foloseau deja Skype in loc de Yahoo Messenger si Facebook in loc de HI5. Cum a ajuns inapoi in tara, macinpar s-a hotarat sa termine cu prostiile si sa isi faca si ea cont pe Facebook, pentru a tine legatura cu noii ei prieteni, bulgaroaica si englezul, plus inca vreo 50 de englezi, francezi, argentinieni, israeliti, corsicani si alte natii. Dupa ceva vreme, castigata as zice eu, pe Facebook, macinpar a ajuns la un numar aproximativ de 1 500 de cunostinte internautice. Si, stiti ce ? Intr-o zi, fata care atunci nu avea maci, a postat pe Facebook ceva de genul: Tare mi-as mai dori o agrafa cu mac !

Mare, mare, mare bucurie a primit pe calea asta virtuala si nesperata, cand a primit prin posta, un plic, in care era minunatia de agrafa la care visase.

 Sursa foto: Linda Teodorescu

Si mai stiti ce ? Agrafa asta, i-a fost daruita de o doamna pe care nu o cunostea, Linda Teodorescu din Craiova. Nu erau prietene decat pe Facebook. Erau cunostinte feisbucistice si atat. Mai un like, mai un comentariu dar Linda, nu o cunostea pe Mi si Mi nu o cunostea pe Linda.
Linda i-a indeplinit o dorinta celei care avea sa devina macinpar, celei care isi dorea sa devina dar nu avea...maci.
Intre timp, Linda i-a facut si bentita cu mac, pe care macinpar o poarta adeseori si cu mare placere.


In ziua in care am primit plicul, i-am multumit Facebook-ului pentru ca exista. Nu e patetic ce zic ! In sufletul meu era doar bucurie ! Bucurie pentru ca din marea de oameni, am si oameni frumosi in lista, oameni care indeplinesc dorinte simple, oameni care aduc zambetul pe buze, gratuit si din tot sufletul lor mare. Multumesc, Linda !

Daca nu e de ajuns, voi spune si povestea Lolei si a cafelei ei.

Linda Teodorescu isi expune creatiile in buticul pe care il gasiti la adresa urmatoare :
http://lindavintageboutique.blogspot.com/


ps: acuma, sa nu va luati si voi chiar cu maci, da ?

3 comentarii:

  1. Ai o trupa sau faci parte din ea?
    Frumos articol, frumoasa intamplarea, frumos gestul. :)
    Inca odata se confirma ca legea numerelor mari functioneaza si pe facebook.
    Apropos de legea numerelor mari, "dorul de duca ce te usuca" s-ar putea sa aibe sanse mai mari de reusita pe facebook decat aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. am si fac. tot a mea e si eu sunt a ei, pentru ca ma vrea...inca.
    ai dreptate, cu dorul de duca pe Fecebook ! sfenx

    cred ca legea oamenilor faini functioneaza si pe Facebook. totusi din aia 1500, tre sa recunosc ca nu sunt toti asa frumosi. unii n-au nici suflet, sunt restaurante sau pensiuni.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mihaela,iti multumesc din suflet pentru caldura cuvintelor...bucuria mea este cu atat mai mare,pentru ca mereu am vrut sa fiu macar odata un "pestisor de aur"...:)
    cu drag
    Linda
    P.S.ii sunt recunoscatoare facebook-ului pentru aia cativa oameni minunati pe care i-am cunoscut ,fie si virtul...mai e un pas de-aici pana la realitate...acum am si eu o dorinta...vreau sa vin odata la un concert "Casa cu prieteni":)

    RăspundețiȘtergere