vineri, 3 iunie 2011

Adrenalina retro



Cand se urca cineva pe un acoperis, fie el de casa sau de bloc, toate privirile sunt atintite asupra lui. Toti cei care sunt jos simt o atractie vizuala fara margini de a vedea ce face respectivul sus acolo, la cuci. La randul lui, cel care e la inaltime, e tentat in mod suspect de niste forte aeriene necunoscute...mie cel putin...sa se uite in casele sau in apartamentele oamenilor. E o fascinatie curioasa inexplicabila.

Cand eram mici, urcatul pe casa, la tara era considerat adrenalina maxima. Cei mai mici dintre veri nu aveau niciodata voie sa se urce "ca e periculos". Daca n-ar fi stat ai nostri cu ochii pe noi ca pe butelie, am fi miscat si noi ceva. Varu-meu si tatii nostri aveau accesul permis atunci cand era vreo urgenta cu tigla de pe casa, cu porumbeii din pod sau cu antena parabolica. Atunci toata familia se strangea si se uita cu admiratie la cel ales. Fiecare dintre noi il invidiam pe cel urcat pe acoperisul casei si simteam ca si noi contribuim la siguranta lui, daca mai strigam un "pune piciorul acolo, vezi ca tigla aia se misca!" Toti verisorii mai mici tipam pe langa si ne tot invarteam in jurul casei, doar-doar om gasi si noi o modalitate de a ajunge sus. Pentru ca nu ne iesea, bateam din picior ca vrem si noi, ca de ce mereu Eugen, ca hai ca promitem ca suntem atenti. Nimic! Copiii n-au voie pe acoperis si gata. Totii eram cu inima in gat  pana cobora cel suit pe acoperis si toti voiam sa experimentam senzatia aia de libertate.
Cand am mai crescut un pic, aveam voie sa urcam pe acoperisul de la cuptorul amplasat in gradina, dar numai sub privirile atente ale unui adult, numai pe rand, numai dupa ce verificam cu piciorul fiecare tigla inainte sa ne lasam cu toata greutatea pe ea, numai dupa ce urca varul Eugen si fara sa calcam pe marginea tiglei pentru ca ne puteam trezi direct cazuti cu fundul in aracii care sustineau cele trei randuri de vie din curte. Aveam voie sa ne urcam pe acoperis numai cu un scop si anume, atunci cand se coceau ciresile ca sa mancam direct din copac, sa ne punem pe dupa urechi sau sa le culegem in castroane. Ne simteam in sfarsit mai mari ! Crescusem. Era semn sigur, daca ne lasau sa fim la doi metri in aer. Nici nu visam pe vremea aia la sarit cu parasuta, bungee-jumping, tiroliana si alte asemenea. Aproape ca nu vazusem nici in filme de-astea. Era o bucurie fara margini si o suferinta la fel de mare, atunci cand mi se dadea voie sa urc pe casa cu verisoara mea mai mare, ca sa ne bronzam. De acolo ne uitam in toate curtile din imprejurimi si in zare, sa vedem daca a venit trenul de ora 3, dupa-amiaza.

Distractia era sa te urci pe casa vara la tara, sa faci foc in spatele casei (tot timpul fara sa ai voie), sa mergi la terenul de fotbal (nici aici n-aveam voie noi fetele, cu derbedeii aia), sa mergi la baie la garla sau la canal, sa scoti apa, sa scoti morcovi din pamant, sa il asisti pe varul Eugen cand incerca sa faca sa iasa niste lighioane din niste gauri, pe camp, cu ajutorul unei sfori care avea la un capat o bucata de lumanare, sa mergi la bostana de pepeni, sa iesi la poarta seara, sa te pupi pe sub corcodusi cu baietii, sa culegi flori de camp, sa ai maci la discretie, sa iei apa de la izvor cand te duci la garla ca aia e cea mai buna si racoritoare, sa furi paie din capita de fan din curte ca sa le folosesti la focul ala pe care nu aveai voie sa il faci si multe altele. N-o sa uit niciodata copilaria aia a mea frumoasa, la tara, cand mancam cea mai buna branza cu cele mai bune rosii in fiecare dimineata si scovergi tocmai scoase din tigaie cu branza presarata peste, si fructe din copac nespalate asa, si prune crude si pita unsa cu rosii si porumb copt in jar. N-o sa uit nici intrecerea dintre verisori cu care bea mai mult compot de corcoduse si entuziasmul de a ne duce toti la magazin in sat, peste 3 strazi, ca sa cumparam o sticla de suc cu banii de la tataie si toate povestile aflate de la verii de-al treilea din sat, seara cand ne strangeam la drum.
Asa frumoase si pline au fost verile mele in copilarie ! Eu nu le-am uitat si va povestesc si voua acum...si celor care ati avut bunici la tara si celor care nu ati avut o tara la care sa stati trei luni in vacanta de vara.

Exista tari in care oamenii se urca pe acoperis iar de acolo de sus, de deasupra tuturor nu se uita in casele altora. Nici cei aflati in casele lor nu se uita la oamenii de pe acoperisul blocului vecin. Asa e fair, nu ?
Poate dar eu tot nu imi pot intoarce privirea cand vad pe cineva pe cate o casa. Trebuie sa vad eu ce face el acolo, daca se uita cu binoculul la mine, daca pune smoala pe bloc, daca face poze, daca pune cablul de internet sau daca filmeaza un videoclip hip-hop.

Voi va urcati pe casa cand erati mici ?


Sursa foto: Mihaela Calciu

4 comentarii:

  1. Ce poveste frumoasa si niciun comentariu... O fi fost lumea in vacanta deja pe la tara, cocotati pe case. Si eu ma urcam pe casa, mai si saream din patul, pe gramada de nisip, si iar urca, si iar saream si tot asa, intr-un rambo continuu. Jucam "mainile sus si armele jos" cu verii mei si faceam arme din conceni de porumb. Evident ca varul cel mai mare ne lua imediat toate armele, dar gramada de coceni era mare si nu tineam noi cont ca fiecare are dreptul doar la 3 arme si dupa aia gata jocul. Noi construiam mereu alte arme, iar jocul nu se termina niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  2. deci cu verii era combinatia peste tot, cand eram noi mici :)) bine, la tara toata lumea era var cu toata lumea ! am mai jucat si de-a lungul timpului dar ca atunci, parca nu mai e :)

    RăspundețiȘtergere
  3. In liceu mi se spunea "Văru'", asta pentru ca aveam un coleg care mi se adresa cu Vărule si asa mi-a ramas numele. Si am enuntat chiar si teoria vărului, conform careia, toata lumea e văr cu toata lumea, pentru ca toti ne tragem din ceva stramosi comuni. Si uite aşa ne-am văruit cu totii :))

    RăspundețiȘtergere
  4. eu cunosc si acum niste veri misto (si chiar sunt veri!).

    RăspundețiȘtergere