Cross my heart and hope to...FLY
Nu, nu e o reclama la o companie aeriana.
E a doua oara cand o fac. Poate sunt putin egoista dar sentimentul ala, nu se poate compara cu nimic. Poate doar cu vreo cinci duzine de filme romantice vazute in timp ce iti face cineva o injectie cu adrenalina.
Prima data am facut-o acum doi ani. Mi-am stapanit cu greu emotiile si lacrimile. Pana mi-a venit randul, m-au trecut toti fiorii din lume, mi-am spus in gand de cateva zeci de ori ca trebuie sa fiu mai recunoscatoare, ca trebuie sa ajut mai mult pentru ca exista atatia oameni care chiar au nevoie. Cred ca fiecare dintre noi a facut macar o fapta frumoasa, de-a lungul vietii lui. Cred ca fiecare a dat macar o data de pomana un covrig, celor mai infometati sau o haina groasa celor mai putin imbracati.
Cosmina Paun nu mai e. In noiembrie, acum doi ani, traia. Era o fata frumoasa de cincisprezece ani, care visa sa ajunga o mare karatista. A fost insa diagnosticata cu leucemie acută mieloblastică astfel incat avea nevoie de 150 000 de euro pentru operatie.
Eu nu ma uit la stiri in fiecare zi pentru ca nu pot sa vad atatia oameni mai putin norocosi care nu au un acoperis deasupra capului, au probleme in familie, sunt maltratati, nu au posibilitatea sa mearga la scoala sau, cel mai rau, nu pot merge bine, nu pot vedea, nu te pot auzi sau afla ca mai au de trait doar sase luni. Stiu, poate ca si in sensul asta par putin egoista pentru ca pur si simplu mi-e greu sa suport sa aflu ca exista atatia oameni care nu pot duce o viata normala. De-aia incerc sa traiesc in lumea mea frumos colorata ca intr-un refugiu cu muzica buna si oameni calzi. Stiu insa, ca nu toti au posibilitatea sa aleaga. Viata te alege ea pe tine, atunci cand tu nu o mai poti alege tu pe ea.
S-a organizat pentru Cosmina deci, o campanie de strangere de fonduri pentru operatie. In cadrul campaniei, niste tineri inimosi au facut sa se intample si un concert caritabil, cu sprijinul Centrului Comunitar Evreiesc. A fost incredibil sa vad cum o fata de saptesprezece ani, a organizat acest concert pentru Cosmina Paun, manata fiind doar de dorinta de a ajuta un copil. Imi povestea in fiecare zi, cum a fost la Cosmina la spital, cum Cosmina se simte din ce in ce mai rau, ce greutati intampina in organizarea concertului. Avea insa tot timpul, speranta in suflet si zambetul pe buze.
Participarea noastra in cadrul concertului, a coincis cu formarea trupei mele de folk-nouveau, Casa cu Prieteni. Mihaela Calciu, Sanziana Toma si Dragos Toma cantau de multi ani impreuna, mai la munte, mai pe diferite scene, prin Bucuresti. Din vara lui 2009, il cooptasem si pe Claudiu Aftimescu, gandindu-ne sa marim proiectul si sa facem ceva mai serios. In momentul in care am fost invitati sa cantam pentru Cosmina, am fost nevoiti sa gasim si un nume pentru trupa ca sa fim trecuti si pe afis. Dupa un brainstorming facut cu Dragos prin telefon, am ramas la numele Casa cu Prieteni, care ne poarta noroc si imprastie caldura in jurul nostru, inca de atunci.
Prima noastra cantare in noua formula, a fost pentru Cosmina 100 %. Am cantat atunci pe aceeasi scena cu Alina Manole si A. G Weinberger. A fost greu. E ca si cum rupi o parte din tine si o daruiesti cuiva. Comparati voi cu ce vreti sentimentul asta insa, vreau sa le spun celor care nu au oferit si altceva in afara de bani, nu cred ca isi imagineaza ce poti sa simti atunci cand faci un act caritabil. Banii vin si se duc. De cele mai multe ori, nu avem intr-adevar nevoie de ei. De multe ori totusi, pot salva vieti sau le pot prelungi.
Cosmina nu mai e dar stiu ca macar am bucurat-o la momentul respectiv, am cantat din tot sufletul pentru ea si mi-am dorit cu fiecare particica a corpului sa reuseasca sa faca operatia. Am avut pielea de gaina, pe tot parcursul celor sase piese pe care le-am cantat, iar intre piese imi spuneam in gand, printre sughituri, ca trebuie sa facem tot ce putem, ca o sa dau tot pentru ea.
I-am cantat un Cantec de speranta, piesa proprie Casa cu Prieteni. Am trait fiecare cuvant ca si cum ar fi fost ultimul pe care il pot spune.
De data asta, vreau sa alerg. Va povesteam aici, ca eu nu alerg. Nu-mi place. Nu vad frumusetea sportului astuia, INCA. Merg pe munte, ma dau cu bicicleta, fac miscare insa nu alerg kilometri intregi, asa...Cum pentru toate e un inceput si pentru ca echipa I Sparg You! Team, pe care am sustinut-o la Bucharest International Marathon, m-a mobilizat si ma va sustine ea pe mine de data asta, am hotarat sa ma inscriu la Crosul caritabil Aripi Deschise. Va fi amuzant cum toti vor pleca in forta, inca de la start, iar eu, ca o macinpar veritabila si boema, voi face un jogging lejer pe cei 3,1 km, la crosul popular. Nu stiu cum voi rezista dar pentru copiii de la Spitalul Fundeni o fac, in primul rand. Taras-grapis si tot trec de Finish, am zis ! Eu cred ca noi, cei care suntem in putere, trebuie sa avem curajul sa facem ceva si pentru cei care si-ar dori sa alerge dar nu mai au cum, pentru ca sunt tintuiti pe un pat de spital. Imi voi atinge limitele dar voi alerga cu zambetul pe buze si pentru Dr. Catalin Sandu.
Sunt sigura ca de undeva voi gasi forta necesara sa termin cursa pentru ca:
"Un alergător are aripi la picioare. Un înger suferind are aripile frante.
Împreună, pot realiza însă lucruri deosebite..."
Nu e tarziu sa va inscrieti si voi sau sa faceti o donatie, chiar daca nu alergati.O puteti face aici:
http://42pentruosansa.ro/aripideschise/inscriere/
Ei au nevoie de aripi, au nevoie de puterea noastra si mai ales de oameni cu suflet bun.
Ne vedem la start, maine dimineata ! (hihi...nu credeam ca voi ajunge sa zic asta)
macinpar (Mihaela Calciu) alearga la categoria Bloggeri/Jurnalisti
Prima data am facut-o acum doi ani. Mi-am stapanit cu greu emotiile si lacrimile. Pana mi-a venit randul, m-au trecut toti fiorii din lume, mi-am spus in gand de cateva zeci de ori ca trebuie sa fiu mai recunoscatoare, ca trebuie sa ajut mai mult pentru ca exista atatia oameni care chiar au nevoie. Cred ca fiecare dintre noi a facut macar o fapta frumoasa, de-a lungul vietii lui. Cred ca fiecare a dat macar o data de pomana un covrig, celor mai infometati sau o haina groasa celor mai putin imbracati.
Cosmina Paun nu mai e. In noiembrie, acum doi ani, traia. Era o fata frumoasa de cincisprezece ani, care visa sa ajunga o mare karatista. A fost insa diagnosticata cu leucemie acută mieloblastică astfel incat avea nevoie de 150 000 de euro pentru operatie.
Eu nu ma uit la stiri in fiecare zi pentru ca nu pot sa vad atatia oameni mai putin norocosi care nu au un acoperis deasupra capului, au probleme in familie, sunt maltratati, nu au posibilitatea sa mearga la scoala sau, cel mai rau, nu pot merge bine, nu pot vedea, nu te pot auzi sau afla ca mai au de trait doar sase luni. Stiu, poate ca si in sensul asta par putin egoista pentru ca pur si simplu mi-e greu sa suport sa aflu ca exista atatia oameni care nu pot duce o viata normala. De-aia incerc sa traiesc in lumea mea frumos colorata ca intr-un refugiu cu muzica buna si oameni calzi. Stiu insa, ca nu toti au posibilitatea sa aleaga. Viata te alege ea pe tine, atunci cand tu nu o mai poti alege tu pe ea.
S-a organizat pentru Cosmina deci, o campanie de strangere de fonduri pentru operatie. In cadrul campaniei, niste tineri inimosi au facut sa se intample si un concert caritabil, cu sprijinul Centrului Comunitar Evreiesc. A fost incredibil sa vad cum o fata de saptesprezece ani, a organizat acest concert pentru Cosmina Paun, manata fiind doar de dorinta de a ajuta un copil. Imi povestea in fiecare zi, cum a fost la Cosmina la spital, cum Cosmina se simte din ce in ce mai rau, ce greutati intampina in organizarea concertului. Avea insa tot timpul, speranta in suflet si zambetul pe buze.
Participarea noastra in cadrul concertului, a coincis cu formarea trupei mele de folk-nouveau, Casa cu Prieteni. Mihaela Calciu, Sanziana Toma si Dragos Toma cantau de multi ani impreuna, mai la munte, mai pe diferite scene, prin Bucuresti. Din vara lui 2009, il cooptasem si pe Claudiu Aftimescu, gandindu-ne sa marim proiectul si sa facem ceva mai serios. In momentul in care am fost invitati sa cantam pentru Cosmina, am fost nevoiti sa gasim si un nume pentru trupa ca sa fim trecuti si pe afis. Dupa un brainstorming facut cu Dragos prin telefon, am ramas la numele Casa cu Prieteni, care ne poarta noroc si imprastie caldura in jurul nostru, inca de atunci.
Prima noastra cantare in noua formula, a fost pentru Cosmina 100 %. Am cantat atunci pe aceeasi scena cu Alina Manole si A. G Weinberger. A fost greu. E ca si cum rupi o parte din tine si o daruiesti cuiva. Comparati voi cu ce vreti sentimentul asta insa, vreau sa le spun celor care nu au oferit si altceva in afara de bani, nu cred ca isi imagineaza ce poti sa simti atunci cand faci un act caritabil. Banii vin si se duc. De cele mai multe ori, nu avem intr-adevar nevoie de ei. De multe ori totusi, pot salva vieti sau le pot prelungi.
Cosmina nu mai e dar stiu ca macar am bucurat-o la momentul respectiv, am cantat din tot sufletul pentru ea si mi-am dorit cu fiecare particica a corpului sa reuseasca sa faca operatia. Am avut pielea de gaina, pe tot parcursul celor sase piese pe care le-am cantat, iar intre piese imi spuneam in gand, printre sughituri, ca trebuie sa facem tot ce putem, ca o sa dau tot pentru ea.
I-am cantat un Cantec de speranta, piesa proprie Casa cu Prieteni. Am trait fiecare cuvant ca si cum ar fi fost ultimul pe care il pot spune.
Casa cu Prieteni
De data asta, vreau sa alerg. Va povesteam aici, ca eu nu alerg. Nu-mi place. Nu vad frumusetea sportului astuia, INCA. Merg pe munte, ma dau cu bicicleta, fac miscare insa nu alerg kilometri intregi, asa...Cum pentru toate e un inceput si pentru ca echipa I Sparg You! Team, pe care am sustinut-o la Bucharest International Marathon, m-a mobilizat si ma va sustine ea pe mine de data asta, am hotarat sa ma inscriu la Crosul caritabil Aripi Deschise. Va fi amuzant cum toti vor pleca in forta, inca de la start, iar eu, ca o macinpar veritabila si boema, voi face un jogging lejer pe cei 3,1 km, la crosul popular. Nu stiu cum voi rezista dar pentru copiii de la Spitalul Fundeni o fac, in primul rand. Taras-grapis si tot trec de Finish, am zis ! Eu cred ca noi, cei care suntem in putere, trebuie sa avem curajul sa facem ceva si pentru cei care si-ar dori sa alerge dar nu mai au cum, pentru ca sunt tintuiti pe un pat de spital. Imi voi atinge limitele dar voi alerga cu zambetul pe buze si pentru Dr. Catalin Sandu.
Sunt sigura ca de undeva voi gasi forta necesara sa termin cursa pentru ca:
"Un alergător are aripi la picioare. Un înger suferind are aripile frante.
Împreună, pot realiza însă lucruri deosebite..."
Nu e tarziu sa va inscrieti si voi sau sa faceti o donatie, chiar daca nu alergati.O puteti face aici:
http://42pentruosansa.ro/aripideschise/inscriere/
Ei au nevoie de aripi, au nevoie de puterea noastra si mai ales de oameni cu suflet bun.
Ne vedem la start, maine dimineata ! (hihi...nu credeam ca voi ajunge sa zic asta)
macinpar (Mihaela Calciu) alearga la categoria Bloggeri/Jurnalisti
Bine te-am regăsit şi în acest loc Macinpăr! :)
RăspundețiȘtergereAm început încă de aseară să îţi citesc blogul, aşa cu anticipaţie, parcă ştiam că urmează să vii cu mesajul ăsta emoţionant şi mi-am făcut încălzirea citind postări mai vechi.
Îmi place la nebunie cum scrii şi mai ales ce transmiţi. M-a prins 1:30 noaptea citind la blogul tau.
Acum m-a emoţionat povestirea despre Cosmina şi m-a făcut să mă întreb din nou, pentru a nu ştiu câta oară, de ce, atunci când oamenii au nevoie mai mare de ajutor, ne împiedicăm de bani? De ce trebuie să facem tumbe, să alergăm, să cântăm, să confecţionăm chestii pentru a strânge bani pentru astfel de situatii? De ce nu am face tumbe, de ce nu am alerga, de ce nu am canta sau confecţiona chestii, de bucurie că un om a fost ajutat, salvat, etc?
Mai ales în situatii medicale viata omului depinde foarte mult de rapiditatea cu care se iau unele masuri, inclusiv operatia, tratamente, etc. De cele mai multe ori, omul aflat in nevoie nu mai are timp sa ne astepte pe noi sa facem tumbele si turele si cantarile si chestiile, de cele mai multe ori nici nu reusim sa strangem toti banii necesari.
Avem nevoie să ne schimbăm modul de gândire şi atitudinea faţă de ceilalţi oameni. Să le acordăm ajutorul pe loc, atunci când au nevoie, necondiţionat, nu să aşteptăm ca ei şi prietenii lor să facă tumbe. Despre asta mă străduiesc să scriu pe http://shareconomy.blogspot.com
Însă până vom învăţa să împărţim cu ceilalţi fără să aşteptăm recompense, iniţiative şi atitudini ca ale tale sunt lăudabile şi deosebit de utile, mai ales că pe lângă bani, aduce şi bucurii, bucuria de a vedea că nu eşti singur, că încă mai există oameni buni care ajută dezinteresat.
Hai Macinpar!
Miii, ne vedem la start! Copiii merita tot efortul nostru!
RăspundețiȘtergere@ Doru:
RăspundețiȘtergereM-au emotionat si de data aprecierile tale. Bine ai venit, in refugiul meu colorat ! Daca iti place cum scriu, lucrul asta nu poate decat sa ma motiveze si mai tare, sa nu ma opresc si sa urzesc in continuare povesti colorate.
Cat despre povestea Cosminei si a copiilor ca ea care poate inca mai au o sansa sa fie salvati, vreau sa spun ca noi, cei care nu avem putere financiara mare dar avem suflet, suntem datori sa facem macar atat pentru ei: sa cantam, sa facem tumbe, codite impletite si mere glazurate, daca exista macar o posibilitate ca acestea sa se transforme in speranta pentru ei.
Realizez insa, ce mare importanta au prietenii in situatii de genul asta. Cred ca daca n-ar fi ei, care sa organizeze astfel de actiuni si sa mobilizeze cat mai multi oameni, n-ar mai avea cine. Cred ca familiile sunt mult prea triste, obosite, indurerate si fara putere.
@ Silva: We did iiiiiiiiiiiiiiiiit !
macinpar
Foarte frumos scris si emotionant! :)
RăspundețiȘtergereimi pare rau ca nu am stiut de cros, caci ii stiu pe copiii de la IOB si-mi sunt tare dragi! :)
si sa stii ca si familiile se zbat sa faca foarte multe, dar din pacate trebuie sa se lupte in primul rand cu birocratia si oricum stau absolut tot timpul cu copiii in spital, deci in niciun caz nu au timp sa organizeze astfel de evenimente...
keep running! :)
multumesc,Cris. i will keep running si pe pista si pe hartie.
RăspundețiȘtergerecat despre parintii acestor copii,sunt sigura ca si daca ar avea timp, nu ar mai avea resursele necesare.