Nu se ating niciodata...decat daca sunt iubiti. Considera ca nimic nu li se cuvine colegilor de munca, vecinilor, prietenilor. Nu te imbratiseaza. Te saluta pentru ca asa scrie in codul bunelor maniere. Te ajuta cu informatii doar daca asa le spune seful. Imbraca hainele si incalta pantofii pana se rup de tot. Se imbraca sters, in nuante de gri si maro scamosat. Dupa ora 19h00 nu mai e nimeni pe strada. Ce daca e decembrie ? Ce daca sunt 0 grade celsius ? Se intalnesc mai mult acasa la unul sau la altul iar strazile principale sunt populate doar la sfarsit de saptamana. In tren, nu ai voie sa vorbesti la telefon. Trebuie sa il pui pe silent ca sa nu ii deranjezi pe ceilalti calatori. Si e un frig...nu numai in suflete. E atat de frig in incaperi...la munca, in supermarketuri, in baruri, in restaurante incat ma duc la pipi din sfert in sfert de ora. Sunt zgarciti, aia e ! Iar copiii lor, stau intinsi pe burta, pe cimentul rece din mall-uri. Nu stiu ce-i aia curent.
E buna branza lor imputita. E genial vinul lor roze. E misto tare ca sunt asa aristocrati si ca vorbesc frumos unii cu altii. Nu e fain ca fac greve tam-nesam. Poti sa pierzi avionul din cauza lor.
Au cidru dar e trist sa il bei singura in camera de hotel. E misto ca negrii te agata cu :"Hein, princesse !", nu cu " Ce ti-as mai face... !".
Sa poti manca croissante cu unt si macaroons dimineata, e vis. Dar daca tipa care te duce cu masina la birou, nu te mai cunoaste de indata ce ati intrat pe poarta...parca n-are farmec. Daca la metrou, ma ajuta sa trec..tot un tigan zambaret, parca imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp.
De vineri sunt acasa. Mananc ciorba cu zeama de varza, in continuu. Ma pup cu prieteni dragi, primesc cadouri doar pentru ca s-au gandit la mine si pot face o aroganta spontana: sa ma duc la magazinul DM in timp ce sunt la bere, ca sa imi cumpar sosete de trekking cu 3.8 RON.
...decat a poluare. Miroase a betoane, a gaz de esapament, a aurolac, a Mc'Donalds, a rautate si a tipete de RATB. Nu simti mirosul de iarba verde decat cand mergi intr-un parc. Miroase a fast-food si a caini vagabonzi, a cearta si a cersetori. Ferestrele de la strada isi aprind luminile doar noaptea tarziu, atunci cand proprietarii lor se intorc de la restaurant. Vezi numai termopane si hoteluri. Mai vezi si cladiri in ruina cateodata si cate un cartof in varf de bat, prin vreo piateta.
Toata lumea vrea sa locuiasca in Centru. Nu multi isi permit. Si mie mi-ar placea dar asta doar ca sa pot sta pana tarziu in oras si nu cu ochii pe ceas, ca se inchide RATB-ul. Mi-ar placea sa stau mereu fara grija la terasa si sa nu mai dau banii pe taxi.
Altfel, la periferie, toamna miroase frumos de tot. Aici, inca mai vedem frunzele aramii dansand in vant. Facem pase cu castanele de pe jos si putem cumpara bors de la vecina de la etajul trei. Oamenii isi scot cateii la plimbare dimineata si, astfel nu uitam ca dragostea trebuie oferita in toate partile. Aici, ducem gunoiul la ghena. Inca nu reciclam pentru ca nu avem containere. La periferie, imi rade stomacul seara cand ma indrept spre blocul meu si in cartier miroase a mancare calda, sanatoasa si cu sos. Toamna miroase a otet de la muraturi, a vinete gata de adormit in borcanele cu zacusca, si a dulceata calda. Aici, inca mai caram varza de la piata, cu carutul de butelie. La margine de oras, putem cumpara vin de tara rosu si negru, gros, tare si fara pelin in el. Aici, miroase a tufanele toamna, cand intri in piata. Miroase a paine calda in fiecare dimineata. Toamna miroase a copt. Toamna miroase. Vecinii inca mai sunt gospodari si isi fac provizii pentru iarna: avem gogonele si pepenasi pusi la murat, ardei iuti la borcan si rosii la congelator. Periferia miroase a casa. Duminica miroase a prajituri si a seminte prajite, ca atunci cand eram mica. N-am uitat nicio aroma din vremurile alea cand ma asezam in patul din bucatarie si ma izmeneam maxim ca nu avem ceva dulce in casa. Da, au fost si vremuri din alea. Vremuri in care numai duminica imi facea mama negresa sau placinta de dovleac. Si nu se intampla in fiecare duminica. Centralii mananca acum fructe de mare din ciocolata, beau numai fresh-uri de portocale si isi cumpara mancare la casoleta de la supermacheu. Aia nu miroase....decat a plastic. Asa cum o sa devina si stomacul lor. In centru e rusine sa vii cu mancarea gatita de acasa iar diversitatea inseamna pizza al forno si shaworma. "Traditional romanesc". Aici, bem tuica inainte de masa. Mancam fasole cu afumatura si cu ceapa rosie. Iarna avem piftie pe balcon si sorici. Pe scara blocului miroase a cozonac iar de Paste, cartierul e plin de lumina atunci cand oamenii vin de la biserica. La margine de Bucuresti e o simfonie de arome iar fiecare anotimp are iz de copilarie.
La periferie, toamna miroase tare bine si noi calcam pe petale de crizanteme.
Nu ma cunosc eu bine de tot, pe mine. Nici macar eu. Altii ar putea sa creada ca ma cunosc. N-ai cum ! Daca vrei, toata viata cresti, te dezvolti, te transformi, iti schimbi ideile, placerile si preferintele. Daca esti atent la tine, la corpul tau, la sufletul tau si la mintea ta, poti ajunge sa iti cunosti intregul si poate raza din jurul tau care se rasfrange pe cativa metri sau pe cativa kilometri. Pana la urma denumirile pe care le dam lucrurilor, nici nu sunt asa de importante. Importanta e emotia care vine din ele. Emotia care e in tine. Daca se intampla sa fie, desigur.
Atat cat ma cunosc eu, sunt norocoasa ca stiu care sunt cele cateva lucruri care imi fac bine, atunci cand sunt obosita, preocupata, tensionata. Unii se duc la masaj ca sa scape de stress. Altii alearga cateva sute de metri. Mai sunt si unii care dorm. La mine functioneaza...MUZICA...live. Oricat as fi de nedormita, daca merg intr-un loc unde arta e la ea acasa iar eu, pot sa simt asa, trece tot. Si mama lor de cearcane ! Sunt alt om cand ies de acolo.
Asa eram aseara. Stiam ca si prietena mea, Ruxa e la fel de prinsa intr-ale vietii cu "trebuie sa fac aia, mi se cere sa fac ailalta, n-am timp de nimic". M-am gandit ca avem nevoie amundoua de putina detasare asa ca am salvat-o si pe ea. Am luat bilete la un concert al unui artist care imi place atat de tare incat nici nu pot sa il descriu. Ca sa aflati ceva si despre mine, va spun cel mai sincer ca atunci cand sunt cu adevarat emotionata, nu mai am vorbele la mine...dar veti stii asta pentru ca, imi rade sufletul, ochii mi se umezesc, furnicile merg pe piele si fiorii pe sira spinarii. Dar cuvinte nu mai am ! Mi s-a intamplat de multe ori, dar parca de prea putine ori. Am fost aseara la concert, in Sala Mica a Ateneului Roman. O sala mica, poate cu prea multa lumina...pentru mine, care sunt cumva obisnuita cu concertele de club. O sala plina, in care am gasit ultimele doua bilete, pe ultimul rand, sunand si rugand-o pe tanti sa mi le pastreze, ca sigur ajung. Era plina sala...cu oameni care stiau muzica. Erau profesori de muzica...probabil studenti la conservator si multi oameni de varsta a treia. Ma intrebam unde sunt toti acesti oameni, la toate celelalte concerte ale ei. In cluburi nu i-am vazut.
A inceput sa cante si...bang ! transa ! direct ! Jur ca nu ma mai simteam. Eram intr-o alta lume in care era atat de placut sa ma las dusa. Nu puteam controla nimic. Era ca atunci cand fumezi si nu iti mai simti corpul. Ai vrea sa iesi cumva, dar nu te poti misca...si e atat de placut. Eram fermecata si,...asa sunt de fiecare data atunci cand ea canta. Se stie ce live-ul e intotdeauna real, cu suflet si poate chiar si cu lacrimi in ochii celui de pe scena. E transa si de o parte si de alta. A cantat in limbi necunoscute mie dar, muzica nu are granite. Muzica e un limbaj care leaga Madagascarul de Mongolia si SUA de Georgia. Am stat in ultimul rand asa ca puteam sa vad reactiile celor prezenti in sala. Da' ce reactii, fratica ? Dintre toti muzicologii aia, parca unul nu simtea muzica. Regina jazzului isi dadea fiecare particica din sufletul ei, pe scena si din sala...nu venea nimic catre ea. Eu bateam din toc, pentru ca nu ma puteam abtine si cred ca eram singura care dadea din cap. Cum sa nu ti se zbata corpul atunci cand auzi un blues la contrabasul lui Pedro Negrescu. Blues la contrabas ! Eu n-am mai trait asa ceva, pana aseara. Imi pare extrem de greu sa duci in spate si pe suflet, un concert fara armonie. Voce extrema si doar contrabas care sa te acompanieze. Concert transcedental si public...impasibil ?! Oameni (in etate) au inceput sa paraseasca sala, intre piese. Eram socata. Cum sa ? De ce ai face asta ? Daca si la Ateneu se intampla, ce pretentii sa mai ai in club ? Am aflat apoi, ca mai era un concert in Sala Mare. O sa spuneti ca e bine si asa. Voiau sa le prinda pe amundoua. Eu cred ca unii dintre cei din public, venisera doar pentru ca aveau abonament la Ateneu. Nimeni nu a reactionat nici macar cand Luiza a spus ca ii dedica acest concert bunicii ei, care a fost inmormantata ieri. Blanc !
Asta inseamna sa fii un artist total. E Luiza Zan si a trecut ieri peste orice era in sufletul ieri. N-am stiut o clipa ca toata durerea ei pentru moartea bunicii, rasuna in fiecare nota acuta sau grava. N-a lasat sa se vada asta. Ne-a pus insa, sufletul pe tava si a fost o aparitie, ca de fiecare data.
