duminică, 30 iunie 2013

Schiorii lui Pacala la schi pe Valea Morarului - tura AMC de initiere in schiul pe vai alpine

 "Mi, de data asta o sa-ti placa !"


Nu m-am lasat. I-am mai dat o sansa schiului de tura cu atat mai mult cu cat scopul era acum, sa coboram pe schiuri Valea Morarului din Muntii Bucegi. Despre atelierul de trei zile organizat de Asociatia Montana Carpati si de Ciprian Lolu, salvator montan in cadrul Serviciului Salvamont Zarnesti, ghid montan si monitor de schi in care nu prea m-am pupat cu sportul asta, v-am povestit aici.

Cele rele s-au spalat, prin urmare impreuna cu Andrei si Tudor, organizatorii Atelierului de schi de tura din martie 2013, am decis ca ma voi ocupa eu de organizarea turei de dat cu schiurile pe o vale de abrupt in Bucegi, tura pe care am denumit-o Schi pe Valea Morarului - tura AMC de initiere in schiul pe vai alpine. 
Participantii au fost alesi pe spranceana iar tura urma sa se concentreze pe fixarea aspectelor teoretice si practice învătate în cadrul atelierului de schi de tură începători, sustinut de către Ciprian Lolu în perioada 29-31 martie 2013 precum și pe învătarea notiunilor specifice coborârii unei văi alpine, pe schiuri. 
Am plecat de vineri seara din Bucuresti impreuna cu Adrian Vari ca sa luam schiurile de inchiriat de la Andreea din Zarnesti. Ciprian ne-a ajutat cu mare drag si de data asta si ii multumesc din suflet pentru ca n-a lasat tocmai organizatorul turei, sa se dea cu schiuri de alpin pe o vale de abrupt. Ne-a primit cu mare caldura in Zarnesti astfel incat, am stat la povesti, la vin italienesc si la hlizeli si lipit bete si talpi de clapari de tura, pana spre ora 2 dimineata. La miezul noptii ma luase panica pentru ca realizam ca nu putem pune claparii pe care ii luasem pentru mine, pe legaturile Silvreta de pe schiurile Energy cu care urma sa ma dau eu. Cu mobilizarea intregului Zarnesti si cautat lipici de talpi, la 1 dimineata, Ciprian a rezolvat problema si de data asta. Multumesc !
Am dormit scurt dar de data asta n-am mai lalait-o ca in fiecare dimineata cand trebuie sa plec la birou. Am sarit, am deschis fereastra de la bucatarie si...atat va spun: Craiul mi-a zis "buna de dimineata" si pana si cimitirul care se vedea de la geam, era parca zambaret. Cerul era senin sticla, afara era caldut, soarele era deasupra muntilor asa ca n-avea de ce sa nu fie bine. Mi-am zis ca e imposibil sa nu mearga telecabina in Busteni. Dupa ce l-am luat si pe Banditu' (unul dintre cei doi caini Husky energici, ai lui Ciprian), am plecat spre Busteni.  

Ii chemasem pe toti participantii, cu noaptea-n cap ca sa prindem prima cabina pentru ca, in caz de vreme nefavorabila ar fi fost sanse sa plece doar o cabina, asa cum se intamplase cu un week-end inainte, cand Ciprian a fost intr-o tura de recunoastere spre Morar. Pe drum am aflat ca nu merge telecabina, din cauza vantului. Ne tot uitam in sus si ne minunam: cum, ma ? uite ce vreme e...! Am ajuns in Busteni, revederea a fost draga, am facut cunostinta cu toti participantii si dupa ce am semnat declaratia de participare pe proprie raspundere si alte task-uri administrative, Dorulet ne-a anuntat ca pleaca prima cabina. Yuhuuuuu...! Unora ne-ar fi intrat picioarele in fund, daca urcam pe schiuri pe Valea Cerbului pana la Vf. Omu, varianta noastra de rezerva in cazul in care nu mergea instalatia pe cablu. Era o vreme excelenta si, pe langa asta au tinut si astrele bustenene cu noi.

 Am urcat cu tot calabalacul: schiuri de tura, piei de foca, clapari, rucsac, casti si ne-am echipat in barul de la Cota 2000. Mobilizarea a fost mai rapida decat la atelier. De data asta, stiam toti ce avem de facut, chiar si cei care nu detineau schiuri de tura.  

Dupa etapa de ungere cu crema de soare, zambete atat de vesele ca ne venea sa sarim intr-un picior de bucurie de cat de frumos era afara, am plecat spre Vf. Omu, cu cantec inainte.

 N-am plecat bine si, unii ar zice ca sunt eu carcotasa, dar limba de la claparul meu drept se lasa tot timpul mult mai inauntru decat era normal, picioarele imi cam jucau jive in clapari si incepusem sa simt bataturi la ambele picioare, in mai multe locuri, nu numai in tibie ca la atelier. Am mai strans din dinti, m-am mai ranjit la cer si la Bucegi si am sperat ca de data asta, o sa fiu mai rezistenta. A mers o vreme. 

Vizibilitatea era la 360 de grade, zapada inca mare pe Platoul Bucegilor (peste 1.5 m), soarele destul de puternic, vantisor numai cat sa nu transpiri si voie buna cat cuprinde. Am plecat sa ne dam cu oameni faini: Adrian Vari, Mihaela Puiu, Pobli, Irina Alexiu, Cata Constantinescu, Florin Petre, Zelma Ivan dar si cu oameni noi: Ciprian Sancu din Brasov si Iulian Florea din Bucuresti. Pe langa participantii oficiali, am avut parte de sustinere morala din partea baietilor din Brasov si din partea lui Doru Moiceanu si a domnului Bogdan din Busteni.
Urcam si chiuiam cat cuprinde. 

Plimbarea noastra pe platou, era tare placuta astfel incat, am decis sa facem un mic ocol si sa urcam si pe Vf. Obarsia de unde sa o dam la vale spre Mecetul Turcesc. 

Ne pregatim de prima coborare, spre Mecetil Turcesc. Asta presupune scosul pieilor de foca, fixarea legaturilor pe schiuri, inchiderea claparilor si blocarea lor pe legaturi si folosirea castii din dotare.

Pe prima bucata, Ciprian ne pregatise o coarda in caz ca simtea cineva nevoia sa repete derapajul in coarda invatat la atelierul de schi de tura.

Era o prima bucata mai ingusta, cu o intoarcere dubioasa pe care eu am facut-o pe loc, prin harsait dosul de zapada, cu fata spre galeria aflata la vale si formata din Dorulet si Bogdan. Unii mai cu morcovul, altii cu "da-i ca merge" si mereu cu intrebarea lui Ciprian: "hai, care-i urmatorul ?", impingandu-ne cu privirea, unii pe altii.
 
Bai, dar si dupa ce am trecut de prima bucata in derapaj, am zburat pana jos. Era panta inclinata fix cat imi trebuie mie la suflet, zapada perfecta, aranjata mai bine decat pe multe dintre partiile de la noi si cu chiot in jos. Am schiat cu zambetul pana la spate si a fost coborarea perfecta off-piste, din ziua de sambata.

Ajunsa jos, parca stiam ca pe Morar nu va fi asa si ca asta a fost cireasa de pe tortul de Bucegi. Cat te uitai in jur, era schiabil aproape peste tot. Dragos si Vio, au mai facut o coborare si o urcare, asa de tare ii mancau talpile. Degeaba striga Bogdan dupa ei : "Dragos, v-ati luat focile cu voi ?" Nada de nada. Dragos si Vio zburau ca intr-un film de freeride. Mai vreaaaaaau !
Au fost cateva imagini care mi-au ramas in minte, ca si cum eram in filme. Nu-mi venea sa cred cum ne intindem toti pe un versant intreg, ce frumos aratam, cata bucurie avem in suflet si cum se intampla un film aventuros, fix sub ochii si organizarea mea. 

Se acutizasera bataturile mele asa ca, ultima portiune de urcat spre Vf. Omu a fost cu o incetineala mare.

 Am mai stai cu Magda si Dorulet la o poveste despre schiat cu schiurile in Fagaras si urcat cu elicopterul si am ajuns si noi la Cabana Omu, pe care am gasit-o deschisa. Am respirat usurata, am savurat un ceai la lopata

si doua guri de bere speciala, am centrat glicemia si stomacul gol, am mai sarit de cateva ori in sus de bucurie ca urmeaza coborarea si am inceput sa ne pregatim de obiectivul turei noastre: coborarea Vaii Morarului pe schiuri.
 Dupa inca un tur de orizont, nu ne-am dat drumul fara sa facem poze de grup cu gasca vesela "Schiorii lui Pacala", cu Cabana Omu in fata si Bucsoiul in spate.

Aveam inca emotii pentru prima coborare pentru cativa dintre noi, pe o vale de abrupt, pe schiuri.   
Ne-am apropiat de margine cu clasicul "Hai, care-i urmatorul ?" si am inceput sa o dam la vale, pe rand.

Prima caldare mare a Vaii Morarului oferea o priveliste de vis iar zapada putin mai tare era foarte pe gustul meu. As fi putut sa ma bucur mai tare de prima bucata, nu sa fac derapajele alea lungi in prima portiune dar lasa, data viitoare o sa fiu si mai buna schiorita.

Stratul de zapada se stabilizase cat de cat, riscul de avalansa era 2, moderat dar, tot eram putin cu morcovul. Si de asta, si pentru ca imi doream sa coboram toti bine, fara sa avem parte de vreun incident. Aproape toti schiam bine insa, n-ai de unde sa stii cum faci o manevra artistica fara sa vrei, si te trezesti catapultat in mod spectaculos. Unii asa au patit si s-au trezit infipti fix pe mijlocul vaii, spre intrarea in canion, stand pe spate, cu ambele cozi ale schiurilor infipte in zapada moale si fara drept de apel. A stat ea asa, o vreme...cu galeria mai la vale si cu privirea atintita in susul vaii, unde se afla Bogdan din Busteni, singurul care nu coborase inca. Lumina ochilor mei, da-i drumul la vale odata ca ma epuizez zbatandu-ma, aici ! Am incercat toate manevrele posibile din pozitia aia. N-a mers nimic ! Nici sa ma sucesc pe alta parte, nici sa-mi scot vreunul din picioare din legaturi, nici sa mi le bag altfel, nici sa ma imping, nici sa ma trag, nici sa mai respir nu mai puteam. Bagam doua-trei variante de autosalvare, apoi trebuia sa ma odihnesc ca nu mai aveam aer cu tot cu rucsacul ala in spate, pe care ma proptisem. Hai, domnu' Bogdan, fie-ti mila, da-i la vale ca eu nu ma joc aici, chiar am ramas infipta.
Mai jos, hlizeala maxima, unul nu s-a urnit dupa mine pentru ca, ziceau ei: "Aveam incredere in tine, Miiii !" Asa o fi fost dar daca nu era domnul Bogdan mai la deal de mine, acolo dormeam asteptand vara.
Am continuat iar canionul a inceput sa se ingusteze din ce in ce mai mult.
 
 
 Foto: Mihaela Puiu

Fiecare era pe cont propriu dar aveam parte tot timpul de incurajari de la Bogdan, Ciprian si Dorulet. Zelma a fost artista in giumbuslucuri si n-am vazut asa cazaturi, rasuceli si aterizari pe vale, nici macar cand a cazut Loria in Bansko asta-iarna, pe Tomba. Obosita de atata spectacol, spre sfarsit n-a mai vrut sa ne arate ca poate si dupa ce a imbratisat un bradut, si-a dat schiurile jos si a coborat cu ele asa. Nu s-a bucurat deloc de boschetouring ca noi toti ceilalti, in partea de jos a vaii, printre stanci, crengi de copaci, conuri de brad, scocuri, brazi si crevase micute deocamdata. Partea de jos mi s-a parut mai complexa decat toata valea. Acolo s-a vazut maiestria Schiorilor lui Pacala. A fost o joaca de-a adrenalina cu zgarieturi de ace de brad pe fata, daca nu erai pe faza sa lasi un pic de spatiu dupa schiorul de dinaintea ta sau daca nu inaintai tinand mainile in fata. Am dat-o pe zapada pana dupa poiana in care se afla vechea cabanuta iar in padure unii au continuat in clapari dar cu schiurile prinse de rucsac, altii s-au schimbat la bocanci.

 Cu ocazia asta, am invatat sa imi pun si eu schiurile pe rucsac in mod corect si asta pentru ca, in buzunarele de pe margini am vazut ca nu stateau...fir-ar ele, sa fie ! De-aia era sa ma duc la vale la urcusul pe Vf Furnica, la atelierul de schi de tura. Nici atunci nu voiau sa stea in buzunarele mele de la rucsac. Si pentru ca am coborat bine mersi, ne-am oprit la o masa mare cu hidratare si multa voie buna, la Gura-Diham.


Tura noastra n-a fost numai cu urcat, chiuit si dat la vale, pentru cei carora le place sa citeasca scurt. Cine vrea faptele prezentate in mod obiectiv si fara implicarea autorului, poate asculta stirile la radio. Acolo insa, n-ai timp in trei minute sa si simti. Aici, am destule caractere, destula traire si cateodata, destula inspiratie.
Bogdan Ieney mi-a zis la inceputul turei: "Mi, de data asta o sa-ti placa !" O recunosc si oficial, Bogdan. Mi-a placut si mai vreau ! 
Ii multumesc inca o data lui Ciprian Lolu pentru ca e mai mult decat un monitor, un instructor, si un salvator... 

E UN OM cu o poveste de viata extraordinara care stie sa isi salute prietenii de pe munte, atunci cand trece prin zona lor (ceea ce va recomand si voua), care a supravietuit unei avalanse chiar pe Morar, care nu vorbeste din carti ci din realitate, care ne-a facut sa constientizam ca poate fi si bine cand cobori cu schiurile pe o vale dar poate fi si rau atunci cand conditiile meteo nu sunt respectate sau cand te avanti fara sa faci un profil in zapada si cineva acolo sus nu tine cu tine. 

"Nu uita sa pui macar o floare/Daca-n cale-o cruce-ai intalnit" spun versurile din Imnul Bucegilor. Cu pielea de gaina si furnici peste, cu niste pietricele miscate de caprele negreu aflate probabil deasupra noastra, am aflat si povestea avalansei din Morar, am aprins o lumanare la placuta memoriala, am tinut un moment de reculegere si am constientizat inca o data, ca muntele nu iarta. Muntele inseamna altruism, nu e numai soare si vant caldut si te lasa sa il urci nu sa il cuceresti, atunci cand vrea el. 
Te lasa doar sa iti impingi tu limitele mai departe, sa devii mai bun invatand sa ii protejezi pe cei de langa tine.

macinpar, coordonator AMC la schi de vale 

duminică, 2 iunie 2013

Fericirea cred ca e...


 Foto: Mihaela Calciu

...scurta. Cred ca e constientizarea pentru cateva secunde ca, e bine ca esti uscat...sau ud, dupa caz. Fericirea e o stare de moment.
Implinirea e atunci cand te ingrasi pentru ca iti e liniste si bine. Implinirea sufleteasca vine o data cu implinirea fizica.

Fericirea e cand sari intr-o baltoaca la fel ca atunci cand aveai cinci ani, si ti se spunea ca nu ai voie. Fericirea e cand stii ca nu e bine ce faci, dar sentimentul de libertate e mai puternic si iti dicteaza actiunea de moment.
Fericirea e cand e adrenalina, nu cand te pui la somnul de dupa-amiaza. Fericirea e cand primesti flori, cand ajuti pe cineva care nu se poate descurca singur si cand mananci cirese direct din pom, de pe marginea drumului.
Stii ce ? Fericirea e cand te imbratiseaza cineva si iti spune ca i-a fost dor de tine si ca te iubeste.
Momentul ala e fericirea.
Fericirea nu are cum sa dureze saptamani, luni, ani. Poti practica linistea, curatirea sufletului, gandirea pozitiva dar fericirea...e scurta !
E atunci cand simti furnici pe piele, fiori pe sira spinarii sau fluturi pe mana. Fericirea tine de gandul altora spre tine. Tine de faptul ca faci ce-ti place.
Fericirea tine de o baie in mare, noaptea, de mancatul cu mana, de dansat cu talpile goale in nisip, de ras prostesc.
Fericirea tine de cum o simte fiecare ! Nu cred ca se merita sa alergi in cautarea ei, ci sa stii cand sa te opresti putin in loc si sa te bucuri.


macinpar cu coronita de grau