Mos Craciun, de rasul lumii...virtuale

 copyright Mihaela Calciu

Anul asta nu vreau ceva nou de Craciun. Nici ceva albastru. Vreau ceva, sa nu-i spunem vechi, dar ceva ce aveam din plin. Era doar al meu si imi statea tare bine cu el. Il luam cu mine peste tot: la bucatarie dar dupa ce beam cafeaua, in scara blocului, in scaunul meu verde cand intra soarele in camera, in tramvai, la birou. Il purtam mai ales in timpul liber. Tare drag mi-era de el. Nu am eu 90-60-90, nu am nici 1,80 m inaltime, nu ma-mbrac nici de la Gaultier dar cand il aveam cu mine, eram cea mai frumoasa.
Nu prea exista cale de mijloc. Se mai aseza el cateodata, din ce in ce mai des in ultima vreme, strengareste asa, in colt. Asta se intampla cand in jurul meu roiau oameni care ziceau dubiosenii sau dracovenii, cu care nu eram de acord. Atunci incercam terapia prin diplomatie. Niciodata n-am fost buna la asta. Acum am devenit maestra dar sa dea dracii daca ma mandresc cu asta. Nu-i de mine !
Totusi, stiti ce fericit era cand eram si eu bucuroasa ? Stiti cum se posta el sus, tot mai sus ? De nimeni nu ii pasa. Si stiti ce mai facea ? Ii provoca si pe cei din jurul meu sa se bucure de el. Atunci cand era el-cel adevarat-, era din suflet. Era cu toata pofta. Nu era pe bani. Nu era nici macar pe vin rose. Era acolo pentru ca stapana lui se simtea bine cu situatia, cu contextul, cu maniera in care se intamplau lucrurile. Nicio absenta nu lua, atunci cand vedea in masina de pe banda cealalta, un copil de patru anisori cu nasucul lipit de geam. Nu e caine dar era cel mai bun prieten al meu.

Parca nu mai voia sa plece vara cand ma balaceam in rauri repezi, cand o scoteam pe Sophia la plimbare, cand stateam pe-o terasa la mare sau cand primeam maci. Era primul care venea cu mine cand zburam pe schiuri si cand beam vin fiert iarna, chiar daca erau -25 de grade iar obrajii inghetati. Nu va zic, pana si toamna pe ceturile cele mai dese imi era alaturi. Ce sa zic alaturi ? Era pe mine, direct. Primavara, era nelipsit cand imi legam snur alb-rosu la mana si cand miroseam frezii la piata. Era de nadejde. M-a scos din multe incurcaturi. Si imi era mult mai usor cu el. Mi-era incredibil de usor sa imi fac prieteni noi, sa inveselesc si sa ma inveselesc, sa cant cu maci in par, sa intind o mana sa mergem impreuna, sa ofer o bucata de izopren si caldura sufletului meu.

Nici nu stie cat imi lipseste. Chestia e ca a plecat intr-o zi si de atunci nu l-am mai vazut. Mi-a zis ca se duce sa o intrebe nu stiu ce pe tanti de la intretinere. L-am asteptat cateva saptamani bune. Am vrut sa il declar furat la politie dar mi-au zis domnii politisti ca in astfel de cazuri trebuie sa asteptam doua luni. Asa e procedura. Sunt disperata. Nu stiu la cine sa mai apelez asa ca m-am gandit la voi, cei cinci cititori ai mei. Puneti si voi pe feisbuc, dati mailuri, intrebati din gura in gura, scrieti-i Mosului, cautati-l pe la vecini, poate impreuna reusim sa il facem sa se intoarca la mine. Eu singura nu pot. E ca un catar de incapatanat.

Mosule, te rog aici si, daca nu vrei sa te faci de ras in tot online-ul asta mare, sa faci bine sa imi aduci inapoi ZAMBETUL !!!

semnat: macinpar fara