vineri, 26 aprilie 2013

Avishai Cohen la Bucuresti a fost...excelent dar obositor de pe scaun

"We will never leave.
...We never leave when we like it!"
Avishai Cohen


Aseara, dupa o bere scurta cu AMC-ul (Asociatia Montana Carpati), timp in care bateam din picior de nerabdare, pe sub scaun, am plecat cu zambet pe fata spre Sala Radio, unde urma sa concerteze Avishai Cohen, incepand cu ora 20h00.

Dupa o bere, o inghetata cu pepene galben si o apa plata pentru concert, in caz ca se dezbraca Avishai Cohen, am simtit iarba proaspata sub talpi, prin Cismigiu, si am inceput sa urc pe Schitu Magureanu, alaturi de multi oameni care apreciaza sunetul de contrabas.
Pe cei care iubesc muzica intr-adevar, nu ii impiedica faptul ca niciun alt prieten de-ai lor nu isi cumpara bilet. Eu merg la concerte pentru muzica. Imi cumpar bilet si merg si singura, doar de dragul artei. Nu simt nevoia sa socializez in timp ce artistul se dedica si se ofera trup si suflet in fata mea, pe scena. Ma duc acolo pentru el, in totalitate. Asa mi-am cumparat si biletul la concertul lui Avishai Cohen. De ce ? Dilema Veche a gasit zece motive.
Mie imi erau de ajuns si doua motive: contrabasul si expresivitatea israelianului.

Bucuria a fost graduala: intai inghetata de care aveam asa o pofta, apoi cand am intrat in sala si m-am asezat pe locul meu, tipa de langa mine mi-a propus sa fac schimb cu prietenul ei care avea bilet in randul 5. How cool is that ? Very, va zic eu ! Se intampla si lucruri frumoase si uite cum am ajuns eu cu vreo 400 de locuri mai in fata, din sectorul F in sectorul B, central, pe linia vizuala a lui Avishai.

Am stat doua ore pe scaun, dar am plecat foarte obosita fizic, de la concert.
Cine zice ca la jazz te ia somnul ? Cine zice ca la jazz trebuie sa stai cuminte in scaun, cu mainile la spate ? Cine zice ca la jazz nu poti sa dai din cap, sa bati din picior in podea sau cu degetele in sticla de apa pe care o tii in mana ?
Ei bine, dupa doua ore de aproape transa, de suflet fericit, de bucurie ca exista muzica inaltatoare si la indemana multora, de durere in obraji de la atata zambit, eram ca dupa multe dansuri.

Imi plac muzicienii care arunca afara din ei, toate trairile atunci cand fac muzica. Chit ca scot limba cand canta, chit ca transpira mult, chit ca se schimonosesc artistic, pe mine ma duc in lumea lor. Pianist mai fain ca Nitai Hershkovits (24 ani) si care sa traiasca asa de intens ce face pe scena, n-am mai vazut pe viu. Canta si din picioare, se zbatea ceva in el iar pe tot parcursul concertului era o comunicare continua in special intre Nitai si Avishai. La cei doi, am observat cum cantau in primul rand pentru ei si prin asta, pentru public, stiau sa accepte aplauzele si uralele dar parca, fiind foarte constienti de valoarea lor. Tobosarul in schimb, se mai uita in sala, cauta cumva o aprobare ca totul se desfasoare bine si ca publicul apreciaza virtuozitatea fiecaruia dintre ei. Parea un copil, ca infatisare. Era foarte concentrat pe ce facea dar m-a uimit cu talentul lui. Chiar Avishai spunea la un moment dat despre Ofri Nehemya (18 ani) ca "...I like the drummers that can be not only loud..." Cand a inceput sa manuiasca pensulele alea, pe mine m-a fermecat.

In prima parte, nu puteam sa imi las urechile sa se concentreze pe altceva decat pe pian. A fost mindblowing, Nitai ! Dupa ce am reusit sa devin constienta si de contrabas si de tobe, asta pentru ca atunci cand apucam sa ma concentrez pe un instrument parca nu reuseam sa ma desprind din starea aia, ochii mei se roteau pe axul stanga-centru-dreapta si iar de la capat. Cu spatele incovoiat, cu muschii ochilor obositi de atata miscare, cu picioarele epuizate dar cu sufletul implinit, nu stiu cand au trecut doua ore de concert.
Asteptam totusi, sa ii aud si vocea lui Avishai si m-a tinut in asteptare pana la bis. Vocea lui Avishai e atat de calda... De cateva ori, atunci cand folosea arcusul ca sa mangaie corzile contrabasului, aveam senzatia ca e vocea lui, nu sunet de contrabas !
S-a intors la trei bisuri, iar primul m-a emotionat in mod deosebit pentru ca a fost prima piesa cu voce, doar cu Avishai si contrabasul lui. Alfonsina y el Mar si Besame mucho m-au uns pe suflet.

A fost un concert de o oboseala dintre cele mai placute. Publicul a fost pe gustul meu, cu oameni care stiu sa se manifeste si sa nu tina cont ca muzica se intampla in Sala Radio si nu in club.

Multumesc Avishai, multumesc Nitai, multumesc Ofri ! Multumesc Twin Arts pentru organizare.

" Te vas alfonsina
con tu soledad
¿qué poemas nuevos
fueste a buscar?
una voz antigüa
de viento y de sal
te requiebra el alma
y la está llevando
y te vas hacia allá
como en sueños dormida,
alfonsina vestida de mar."
...va las cu Alfonsina



macinpar bucurata de expresivitate contrabasistica

vineri, 12 aprilie 2013

Zambete pe categorii


foto by Stefania Irescu

E ca si cum ai pune etichete pe borcanele cu zacusca sau dulceata. Toate sunt bune dar nu oricum si mai ales, nu oricand. Daca ai gustat o zacusca de bureti facuta de o mamaie de la munte, ar trebui sa stii ca e diferita de zacusca de vinete, cumparata de la supermarket. "Am mai vazut zambetul asta, undeva. Nu mai stiu la cine, dar cred ca tot la tine..."
Daca nu era tot la mine, ar fi fost o problema...mare !

Am cateva zambete pe care mi le stiu bine. Unul dintre ele e zambetul ala de pozat, cu capul putin intr-o parte si privirea in sus, care iese mereu foarte senzual...vorbesc pozele. Altul e zambetul ala fals, mai mult strambatura si schimonoseala cand ma abtin sa spun ceva urat sau dau cu ignore. In rest, zambesc cu sufletul si cu ochii. Rad cu gura pana la urechi pentru ca n-am timp de falseturi. Unii oameni fac exercitii cu terapeutul ca sa poata zambi. La altii, costa scump pentru ca li se pare ca nu oricine merita zambetul lor. Cand le scapa cate unul, e ca si cum ar fi iesit o bula din paharul cu sampanie.
In functie de, cu cine ma intalnesc, imi iau la mine (bine dosite in portofelul din obraji), zambetul de amici, de prieteni, de iubit, de parinti, de sefi, de colegi, zambetul de zi insorita, de tunete si fulgere...asa pare ? Imi iau, pe dracu' !

In afara de zambetele alea doua, eu ma bucur si atat ! Zambesc si atat. Le daruiesc tuturor buna-dispozitie. Cateodata, pe fetele celor mai tristi, desenez eu cu degetul...un zambet. Le trebuie si lor pentru ca nu toti stiu cum sa isi departeze colturile gurii si sa picteze bucurie pe plansa vizuala din fata lor.

duminică, 7 aprilie 2013

Schi de tura inseamna...aventura ?! la Atelierul de schi de tura AMC, 2013

 Atentie, postare cu zambet scurt !

De ceva vreme, o dau binisor la vale pe schiuri. Pana saptamana trecuta, am schiat insa, doar pe partii si putin off-piste la Bansko.
Mi-am dorit tare sa trec la nivelul urmator, si anume: schiul de tura. Daca schiuri de alpin, am vreo doua perechi pe acasa si chiar daca nu as fi avut, as fi putut inchiria din orice oras de munte, cu schiul de tura problema este foarte delicata.
Pe multe forumuri, toata lumea cauta sa inchirieze si nimeni nu are nicio solutie pentru inchiriatul schiurilor de tura.
Asociatia Montana Carpati a organizat in week-end-ul ce tocmai a trecut, 29-31 martie 2013, un Atelier de schi de tura, avandu-l ca instructor pe Ciprian Lolu, salvator montan si monitor de schi (mai multe detalii, aici: http://www.carpati.org/stire/atelier_schi_de_tur%C4%83_%C3%AEncepatori_2013_-_asocia_539_ia_montan%C4%83_carpati/3630/). Asteptam de multa vreme atelierul asa ca m-am inscris repejor. Ramasese acum de rezolvat, problema inchirierii schiurilor de tura.
Cum e bine sa ai prieteni, sa stii oameni care cunosc alti oameni care se dau pe munte si pe picioare, si pe bicla si pe schiul de tura...a fost si mai bine. Clara mi le-a imprumutat pe ale ei, pe care le testasem la o coborare pe o partie rosie, de revelion la Bansko. Eram un pic ingrijorata, pentru ca atunci cand le-am incercat, le manevram destul de greu si mi se parea ca ma dau numa in plug. Am plecat la atelier deci, cu niste schiuri mai mari decat mine cu vreo 10 cm (lungime 1.60 m), de freeride, de powder (late) si cu speranta ca nu o sa mor cu ele de gat.
N-am murit, insa nici nu dramatizez cand zic ca nu mai aveam mult.

Ne-am intalnit cu organizatorii atelierului: Andrei Stancu si Tudor Cosma, cu instructorul Ciprian Lolu si cu ceilalti 14 participanti, la telecabina, jos in Sinaia. 
Dupa ce ne-am interesat la tanti de la restaurant daca putem urca cu masinile, am luat-o spre Cota 1400. Dupa o urmarire si o sucire cu masinile, spre Telegondola, a avut loc o intoarcere la Telecabina, cu grija spre partea finala unde nu era indicat sa franezi sau sa opresti pentru ca nu ai mai fi urnit masina din loc.
Dupa ce ne-a prezentat Ciprian echipamentul: tipurile de schiuri de tura, tipurile de legaturi, modul in care se pun pieile de foca pe schiuri, ne-am apucat mai cu ajutor mai fara, sa ne echipam.


Ne-am urcat pe ele si, o data cu cateii de cota am dat cateva ture inainte si inapoi pentru aclimatizare. Cu cele doua picioare stangi, inaintam dubios de greu. 
"Mi, indoaie genunchii ! Mi, nu mai ridica varfurile schiurilor ! Miiiii, flexeaza ! Miiiii, trebuie sa le tarai, nu sa le ridici !" Cum, fratie...ca nu-mi iese, neam !


Meteo: viscol alb / vizibilitate: 5 metri
Obiectivul zilei 1: Sa ajungem in Padina.
Traseul: Sinaia Cota 1400 - Cabana Miorita - Cab. Valea Dorului - Platoul Bucegi - Plaiul lui Pacala - Cabana Salvamont Padina.

Si-am pornit...

Soare, viscol puternic, moralul rezista dar termosul Zelmei pica la vale iar urcusul pare nesfarsit. 



Printre noi, pe partie trece o gasca mare de jandarmi montani (frumos peisagiu, alb, zambitor si bun schior) si cu ultimele forte, ajungem la Cabana Miorita, pe care o vedem cu greu si cu mare noroc, din cauza cetii dese. Pe ultimul urcus, ne deplasam din ce in ce mai greu, pe stomacul gol.

Dupa cum zicea Ciprian, Mi e vesela doar cand ajunge in cabana. De data asta, chiar asa era. Ne-am incalzit cu ciorbe, ardei iuti, bulz si ceaiuri, eu am cules primele impresii de la participanti si, pentru ca ne astepta drum lung, am pornit din nou prin vifor si am dat-o la vale, pe partie spre Valea Dorului. Planul initial era sa coboram in Padina, pe Cocora dar pe ceata aia, suntem norocosi ca am gasit directia spre Plaiul lui Pacala.

 
Dupa coborarea pe partie, ne-am pus din nou focile si dupa ce mi-a oferit Ciprian o alta pereche, mi-a revenit si mie zambetul si am inteles ce inseamna sa iti si alunece schiurile pe zapada. Incepand din acel moment, focile mele s-au ales cu denumirea de "mocheta fermecata" (nu aluneci pe panta, dar nici nu prea inaintezi). 




Am ajuns deci, sa merg prima din monom, de nici mie nu imi venea sa cred. Iuhuuuu....hai ca incepe sa-mi placa, imi ziceam !


Inaintam prin peisajul alb si dam si de baieti, Andrei si Tudor care erau fara schiuri si care s-au tinut dupa noi, timp de trei zile si s-au sufundat in zapada ortopedica. Niste eroi !


Ne-am bucurat de revedere, de faptul ca si unii si altii suntem bine si ne-am tras in poza cu nasul rosu ca un gogosar si cu urechile inghetate.


Ne era din ce in ce mai clar, ca ne va prinde noaptea. Am ajuns pe inserat la Plaiul lui Pacala, de unde trebuia sa ne inchidem clapele, sa fixam legaturile si sa ne bucuram in sfarsit de coborare. Zapada era tare faina dar coborarea nu prea mi-a adus satisfactii. Cum ar veni, urci pe schiuri pana iti ies ochii din orbite, ca sa cobori 10 minute si asta prin scocuri, boscheti si sleauri !? Stiu, o sa ziceti ca despre asta e vorba in schiul de tura: despre off-piste, despre schiat in diferite tipuri de zapada, despre facut giumbuslucuri, despre sarituri printre copaci si mai ales, despre supravietuit. Si asa e ! Intrebarea e cat de pregatit se simte fiecare, la ce nivel schiaza, cat de bine asimileaza trecerea de la schi alpin la schi de tura, ce conditie fizica are si cum strange din dinti cand nu mai poate. De la schiat pe partii medii cu usurinta si chiar pe partii negre, ma simteam acum ca intr-un sac. Nu puteam sa manevrez schiurile asa cum imi doream, faceam eforturi supreme sa nu ma imprastii la fiecare viraj si incepuse sa ma bata si claparul drept, in tibie. Am trecut de primul scoc, desi m-am imprastiat inainte sa il cobor, am trecut de al doilea pe care l-am dat pe intuneric cu bradut in stanga si gol in dreapta, am trecut si de un rau (unii cu schiurile prin apa-cei mai nefericiti, unii cu schiurile in carca), m-am luptat cu toate marginile drumului, am mai intrat si in balarii cu schiurile, m-am dat doar la frontalele celor din spate si din fata, carora le multumesc pentru lumina si am ajuns si pe cea, care urma sa fie ultima bucata de drum drept, prin padure inainte sa ajungem la Padina. 

Printre urme de urs, cu baietii care faceau ca lupul in spatele nostru, prin ninsoare si padure de argint, fiecare pas imi provoca dureri. Faceam doi pasi si scuturam piciorul drept. Celor care au mers in spatele meu, le spun acum ca gemeam de durere, nu de placere. Nu-mi venea sa cred cand am vazut luminile de la cabana si probabil ca de fericire, m-am mai imprastiat o data pe jos...probabil ca si din cauza ranii de la picior, desigur.
Eram aproape convinsa ca din cauza durerii de la picior, o sa stau la plaja a doua zi.

Cu putin ajutor de la Ciprian, m-am descaltat de clapari, am scuturat schiurile de zapada si le-am bagat in cabana. Dupa ce mi-am ales singurul pat care mai era disponibil in camera domnilor colegi de AMC - organizatorii, ne-am schimbat, am ciocnit o palinca din partea casei Salvamont, am mancat, am povestit si ne-am uitat la filme pana dupa ora 24H. 

 Zambeste, Andrei !


Credeam ca o sa adorm imediat ce m-am intins in pat, dar colegul meu de sub, tare m-a mai distrat inainte de culcare. Printre sforaituri, rasete, discutii filosofice si horcaituri neconstientizate, am reusit si noi sa adormim.

Meteo: ploaie, ger napraznic in timpul cautarii in avalansa
Obiectivul zilei 2: sa abordam toate aspectele practice si teoretice ale cursului
Traseu: Cabana Salvamont Padina - Saua Strunga - Padina

Ei si a venit si a doua zi de atelier. Dupa o noapte cu dopuri portocalii in urechi, ca sa pot supravietui, m-am trezit chiauna dar n-am mai fost asa ferma cu mine si mi-am zis sa incerc sa ma dau. Daca reusesc sa ma introduc in clapari si mai trag un pic de mine, o sa imi iasa, mi-am zis.
Am pornit cu toate clapele deschise, cu durere mortala la fiecare pas si doar sperand ca o sa treaca. N-aveam totusi cum sa ratez virajul ala prin saritura, pe care asteptam de atata timp sa il vad pe bune si sa il incerc.
In a doua zi, am invatat sa facem viraje la urcare pe panta mai inclinata. Sa vezi aici distractie, cu schiele mele ! M-am intins prin zapezile alea de n-am mai stiut de mine. Parea ca sunt grea de cap, dar daca eram printre ultimii din grup, evident ca nu aveam cum sa aud ce se explica in fata. La primul viraj ma sprijineam in betele alea, ca si cum toata viata mea atarna de ele. 


 Sondez terenul.




A doua zi in care ma intrebam ce caut eu acolo de fapt, si de ce are loc chinuiala aia maxima pe ploaie...mi-a placut totusi prin prisma a ceea ce am invatat:

Notiuni de nivologie:




Lucrul in echipa la cautare cu Peep's-ul, sonda si lopata in avalansa si gasirea a trei victime:




 Tudor care ingropa "victimele" la minim 0,90 m.



Ce bine e sa fii prima echipa ! Ultima a avut o victima atarnata in brad.


Exersarea virajelor in urcare, pe pante destul de inclinate si legati in coarda:





Altfel urci cand ai soarele in fata...





Ostenii mei, greu la deal...spume la gura si energie folosita neconstructiv. Daniel ne-a deschis ochii si ne-a inchis gura.


Lumina de pe cer:


 

Ciocolata, fructe uscate, fara zambet...nu mai pot...hai, la valeeeeeeeeeeeeee !

 

Coborarea unei pante prin derapaj, asigurati in coarda:


Virajul prin "cazatura" (la majoritatea)....pardon, prin saritura (la Ciprian si o idee la Mihaela Puiu, care viseaza si acum noaptea, manevra). Eu eram atat de obosita fizic si cu asa mari dureri la piciorul strans acum in clapar, incat nu puteam sa sar nici pe loc, dar de trei ori si pe deasupra si cu viraj in aer si sprijinit in bete. Uai, ce rau imi parea !

A mai trecut o zi plina, cu o coborare faina pe panta din spatele cabanei Salvamont Padina. Eram rupti de foame pentru ca sarisem peste masa de pranz asa ca zambetul a revenit la o slana cu ceapa rosi si branza (sa traiasca, Andrei al nos' !).
E un moment tare special cand ne strangem seara, la ateliere si Ciprian Lolu ne pune filme cu legende vii ale ski-alpinismului, cautari cu DVA-ul, avalanse si oameni pasionati de munte si ne explica pe marginea lor. 

 

De data asta, m-a impresionat filmul Au delà des cimes cu Catherine Destivelle, o alpinista franceza foarte populara care face ascensiuni solo, in Alpi. Pe noi fetele, ca pe noi....dar baietii cred ca au fost si mai dati pe spate de cum catara impreuna cu sora ei mai mica, fata de Est din Grand Capucin. "Tre' sa fii si bun !" - am incheiat citatul (Clara David).

Obiectivul zilei 3: SA AJUNG inapoi in Sinaia, intreaga

Ultima zi a debutat cu vestea Cristinei cum ca nu mai poate merge pe schiuri si ca vrea sa se intoarca cu masina din Padina in Sinaia. S-a rezolvat si asta, multumita domnului Doru Moiceanu care ne-a ajutat. Cristina se alesese cu o entorsa, urma sa aflu luni.
Macar a fost soare in prima parte a zilei, asa ca am plecat la bluza de corp, cu casca pe rucsac, fara buff la gat. Am sarit parleazuri, am urcat scarile de peste raul Ialomita, in apropiere de hotel Pestera, eu personal am facut o baie la traversarea unei ape, pe mijlocul drumului, incercand sa nu ud focile si mi se parea ca se darama cerul peste mine si ca de fapt voi ajunge in 3 zile la Sinaia, nu pana seara cum era planul initial.
Dupa cum ceai foarte binevenit la Salvamont Dambovita de la Pestera, si dupa ce i-am mai dat o parte din bagajul meu lui Gabi care si ea avea dureri mari la picioare si care a ales sa mearga cu masina Salvamontului, am dat-o in sus spre directia Platou-Babele. M-am urcat pe mocheta fermecata (pour les connaisseurs-focile) si pana sus, cu bunavointa lui Ciprian si a domnului Dorulet, am schimbat trei perechi de schiuri. Acum pot spune ca am experienta...la incercat schiuri de tura si mangaiat foci cu zapada. In cea de-a treia zi, durerea din tibia dreapta m-a crutat dupa urcusul spre Platoul Bucegi, insa piciorul stang si-a cerut si el drepturile asa ca, am luat-o de la capat cu aceleasi senzatii "tari".

Singura inveselitura de duminica, a fost intalnirea cu Ovidiu si Varverica la Piatra Arsa, si ei pe schiuri de tura. Cum ne vedem asa de rar, am profitat pentru posteritate si cu un zambet schimonosit la mine.



Veselie dar si oboseala mare. Ce-i mai invidiez pe cei care pot sa doarma si intr-un picior...featuring Daniel Ionescu.


Ne-am incalzit cu o ciorba si am asteptat imens de mult un papanas la 13 lei (da, ati citit bine, nu o portie!). Greu la deal dupa o masa de orice fel ar fi ea dar a trebuit sa ne urnim corpurile batrane spre Furnica, ultima sfortare. 


Si-am pornit: intai a doua dupa Ciprian, apoi a doua dupa Pobli, apoi am mai lasat cativa inainte pentru ca ma lua cu lesin de parca as fi avut nevoie de resuscitare, apoi am ajuns spre ultimii. Deja vedeam furnicile pe Furnica. 
Sa-nceapa vijelia !

Furnica e cam suparata ca ne urcam pe ea si a vorbit cu cel mai nebun vant, ca sa ne darame din picioare si sa ne faca inaintarea cat mai grea.


Cu greu ma tineam pe schiuri, in vantul cel mai napraznic. Cum am ajuns sus ? Pai, dupa ce am cazut pe burta si cu schiurile spre vale (multumesc Andrei ca m-ai oprit ca altfel, o luam de la capat), am incercat sa le pun pe rucsac pentru ca vantul nu ma mai lasa sa urc cu ele in picioare. Cu ajutorul lui Andrei am reusit, desi sunt lungi, greute si late. Cand sa pun rucsacul in spate, mi-a cazut un schi de pe rucsac, vantul urla ca un nebun si noi doi aveam spume la gura. Am ajuns sus, in clapari dupa ce Ciprian a urcat cu schiurile mele in picioare, fara bete iar eu cu Andrei ne opream in loc la fiecare rafala mai puternica, pentru a ne fixa pozitia la vertical.
Eram asa de ofticata cand am ajuns sus, pentru ca toata ziua m-am chinuit si am tras de mine, incat nu mai era in stare nici sa ma inchei la clapari ca sa o dau la vale. Cu putin ajutor de la prieteni, iata-ma pe schiuri cu directia taiere Furnica prin stanga, spre partii cu vantul cel de 70 km/h cand din fata, cand din spate. Ei si...din pic-pic pe ochelari, am facut un fel de schi nautic pe partie, pana la Cota 1400 unde am ajuns pe ploaie torentiala.

Ce-am invatat din experienta asta ?
In primul rand, ca echipamentul este extrem de important ! Ca sa poti acumula notiunile teoretice pe care apoi sa le pui in practica, ideal e sa iti fie bine, fizic; sa ai schiuri si clapari pe masura ta (nu mai mari, nu mai mici, nu pentru alt stil de schiat decat schi de tura). E destul de greu ca atunci cand organizezi o tura sau un atelier pentru oameni pe care nu ii cunosti, sa cunosti de dinainte conditia lor fizica sau nivelul de schi. Din pacate, de data asta diferenta a fost mare intre participantii la atelier. Faptul ca unii dintre ei detin echipamentul lor personal de schi de tura, au mai facut ture (acumulasera deci, multe dintre notiuni deja) si participa la maratoane montane, a facut ca grupul de 15 persoane sa se imparta in cel putin doua alte grupuri mai mici, fiecare cu ritmul lui.

N-am simtit nici 10% din placerea pe care o simt cand cobor o partie.
Cel mai frustrant a fost ca, dupa ce imi ieseau ochii din cap de atata efort, muscat de buze, strans din dinti si injuraturi in gand, nici la vale nu simteam mare branza. Unde erau coborarile alea ca-n filme, pe care mi le imaginam ?
Probabil ca pe vai....to be continued (urmeaza prima coborare a schioritei Mi, pe o vale alpina din bucegi : http://www.carpati.org/planificator_ture/schi_pe_valea_morarului_-_tura_amc_de_initiere_in_schiul_pe_vai_alpine/2702/).


ps: cei cinci cititori fideli ai mei, nu va impacientati ! vor veni si vremuri mai amuzante :)
Photos: Andrei Stancu, Bogdan Ieney, Mihaela Calciu